Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Bine ați venit și mulțumesc pentru prezență tuturor. Suntem foarte onorați de invitații aduși în proiectul acesta. Acum suntem fix la jumătate cu cei doi de astăzi am ajuns la cinci dintre cei zece dramaturgi. Sunt doi oameni pe care îi cunosc de mai bine de 20 de ani și trebuie să vă spun pe scurt, că Theo Herghelegiu este regizoarea, deși acum e în postura de dramaturg, este regizoarea unuia dintre spectacolele pe care eu le consider între cele mai bune și necesare spectacole văzute și cei care m-ați auzit spunând că am văzut aproape 5000 de spectacole, puteți înțelege că înseamnă ceva aprecierea aceasta. Cu mâna pe Ciocan din anii ‘90 de la Sfântu Gheorghe al Theodorei Herghelegiu chiar a fost un spectacol fenomen. Tot la Sfântu Gheorghe l-am citit și cunoscut pe Ștefan Caraman, cam tot de prin perioada aceea, când abia începea să scrie teatru. A debutat practic la Sfântu cu un spectacol care se numea Zapp, o amintire pregnantă de mai bine de 20 de ani, cu publicul în cuști, o nebunie de spectacol inventat și gândit de Theodor Smeu Stermin, regizor care s-a mutat între timp în Spania. În fine, atunci l-am cunoscut, deci sunt dacă vreți din cei 10 dramaturgi pe care i-am prezentat în seria aceasta sunt oamenii pe care îi cunosc de cei mai mulți ani și mă bucur mult, că uite, i-am reîntâlnit și că ne revedem. Trebuie să spun că mulțumim frumos Ministerului Culturii care a finanțat proiectul și Asociației SPA Sănătate prin Arte, prin intermediul căruia l-am conceput și derulat. AMTeatru e un club care se desfășoară în fiecare luni, dar de data asta și în weekend, ca să putem profita de prezența mai multor spectatori dar și dramaturgi. Nu o să ne formalizăm mult dragilor, o să vă rog doar să le citiți câte un fragment scurt și după aceea trecem la povești și întrebări, căci abia așteptăm aflăm despre experiența voastră de dramaturgi, regizori, producători și altele.

Theo Herghelegiu: O să încep eu, pentru că sunt doamnă și încă dăm prioritate la doamne  Am să vă citesc un fragment dintr-o piesă care se cheamă Political Correctness și cred că toată lumea știe ce înseamnă această sintagmă. Political Correctness pentru cine o să aibă curiozitatea, poate fi văzut la Teatrul În Culise, în regia lui Cristian Bajora, montat stagiunea trecută. Eu l-am văzut la premieră și mi s-a părut extraordinar de inspirată și de bine realizată regia lui Cristi și actoria foarte faină, îl recomand dacă aveți chef și timp. Sunt patru personaje, este o comedie dark, SF. Are patru personaje, acțiunea se întâmplă în Paris și după aia, în timp, o doamnă care a ajuns în Paris din Constanța, un agent operațional care vine s-o amendeze pentru că a folosit termeni incorect politici. În cazul acestei doamne, doamna Diamant Desco, sunt doi roboți, doi Androizi, number two și number one. Fragmențelul pe care l-am ales conține replici de la acești androizi. (Urmează lectura)

Mădălin Guruianu: A văzut cineva Political Corectness, numai de curiozitate întreb, nici eu nu l-am văzut trebuie să recunosc. Dar am fost la Teatrul În culise, unde, printre altele am văzut Anti Love Story de Ștefan Caraman. Te rog și pe tine Ștefan să le citești ca să trecem de faza aceasta și după aceea să vorbim relaxat cu voi amândoi.

Ștefan Caraman: Am ales monologul final tocmai de la Anti Love Story, un spectacol care s-a jucat în două variante la București, adică în două producții diferite, la Teatrul În Culise cu titlul de Anti Love Story, iar cealaltă variantă se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români, unde joacă în el Răzvan Vasilescu și Letiția Vlădescu. Chiar recomand să vedeți, mai ales că Răzvan Vasilescu face un rol foarte bun. Am să încerc să citesc mai rar, pentru că vorbesc repede de felul meu. (Urmează lectura).

Mădălin Guruianu: Da mi-am adus aminte spectacolul și mai ales finalul. Eu când l-am văzut ei jucau încă la Diverta în Centrul Vechi. Acum știu că joacă lângă Teatrul Metropolis… Apropo, cum e să fi dramaturg în România de azi? Cum e să fii dramaturg de atâția ani?

Theo Herghelegiu: Habar n-am cum e, pentru că într-un fel e pentru Ștefan, într-un fel e pentru mine. Într-un fel e pentru Lia Bugnar, și putem completa lista. Răspunsul meu e trișat oricum, la bază fiind regizor și nici măcar nu m-am considerat foarte mult timp dramaturg, ci textier de teatru. Dramaturg este Radu Macrinici, de exemplu, pentru că el trăiește din asta. Adică Radu Macrinici, dacă vă spune ceva numele, este un dramaturg român și cred că e singurul pe care îl cunosc, să merite titulatura asta cu totul. Mai face și altceva că este director de teatru în momentul ăsta, dar ca meserie el nu face altceva decât să scrie teatru. Eu venind dinspre regie, pot să montez textele oricând am chef, am acest avantaj. Ori, din câte știu de la colegii mei, e greu, pentru că domnul regizor: am și eu un text, la cum funcționează sistemul din România, sistemul teatral, în momentul de față și încă nu s-a reparat, conducerea, managementul, directorii de teatru sunt foarte rari interesați de text românesc contemporan. Iar atunci rămâne zona independentă, unde problema este că nu prea sunt bani. Dacă un regizor se îndrăgostește de un text al lui Ștefan, de exemplu, care scrie foarte bine și de mult timp și vrea să-l facă este nevoit să încerce în independent, dacă chiar vrea să-l facă stagiunea asta, nu peste 60 de ani și acolo începe dansul cu lupii. Finanțarea. E foarte complicat când ești doar dramaturg sau doar textier de teatru. E greu. Asta o să vă zică mai mult Ștefan. Pentru mine, oricum în România de azi nu mai e nici cum, pentru că de vreo cinci, șase ani am intrat într-un an sabatic prelungit. Nu am informații reale, la zi, despre ce se mai întâmplă și cum se mai construiesc raporturile profesionale. Nu știu să vă spun mai multe.

Ștefan Caraman: Situația este în general dramatică, iar la mine chiar tragică, pentru că eu sunt economist de meserie, nu sunt nici măcar regizor. Eu am văzut primul spectacol de teatru în clasa a 6-a, eram la țară la Mihail Kogălniceanu, ne-au dus cu microbuzul să vedem Coana Chirița și până la facultate, n-am mai văzut teatru pe scenă. L-am inventat să zicem singur, modul de a scrie teatru. Bine la TV mă uitam că îmi plăcea să mă uit teatru TV, cum era atunci. Dar șansa, căci a fost o șansă a fost spre finalul anilor 90, la Târgu Mureș, o colegă de-a noastră, Alina Nelega, inițiase un festival DramaFest, care era dedicat textelor de teatru, și căutau dramaturgi noi. Nu mai știu cum am găsit informații și am trimis și eu. Începusem să scriu teatru atunci, luasem niște premii literare în județ, dar nu intrasem pe scenă. Am trimis și eu un text: Zapp. M-am trezit cu un telefon și mă sună Radu Macrinici, nu-l știam să-mi spună că i-a plăcut piesa și o să o bage în festival. A fost selectată să o producă. Și v-am spus că le-a plăcut piesa și vor merge în festivalul ăsta la DramaFest cu spectacolul făcut pe piesa mea. A fost o nebunie de spectacol făcut de Stermin. Am avut o experiență, spectatorii puși în cuști și lăsați acolo uitați, actorii ieșind din sală, luminile stinse și ascultau ce vorbesc spectatorii surprinși. Era o experiență.

Mădălin Guruianu: Să ne înțelegem, eu cred că trebuie să mai insist că nu știu dacă voi ați stat vreodată în cuști. Eu chiar am stat în cușca aia din Zapp. Realmente rămâneai în cușcă la propriu. Stăteai într-o cușcă, noroc că era din plasă și lemn, adică dacă chiar voiai să o rupi, o rupeai, dar depuneai ceva efort. Altfel rămâneai o vreme acolo, după încheierea spectacolului. Dar hai să ne întoarcem la întrebarea cu starea dramaturgiei românești.

Ștefan Caraman: Cum e să fii dramaturg în România? Într-adevăr, e dificil. E motivant să zic așa. Ăsta e un cuvânt din corporație. Nu spui greu, spui motivant. Eu am avut ieri o lansare de carte și tot despre asta venise vorba la un moment dat. Lucrând mulţi ani în business, fiind economist, am lucrat în sistemul bancar treizeci şi trei de ani. Şi învăţ nişte lucruri. În primul rând, trebuie să înveţi să te vinzi. Prima dată trebuie să ai marfa, dacă nu ai marfă bună, nu o vinzi. Presupun că scriu piese, cât de cât, să se poată vinde. Ce înseamnă asta ca dramaturg în România? Înseamnă să umbli foarte mult prin festivaluri. Dramaturgii români foarte mulţi, nu se duc la festivaluri şi nu relaţionează cu teatrul. În România, aceştia sunt asimilaţi cu scriitorii. Dramaturgul este al teatrului, nu al scriitorilor. Nu poți aştepta să te sune cineva. Nu se va întâmpla niciodată. Şi atunci, cum faci? Mie mi s-a întâmplat de multe ori aşa: am trei piese care s-au jucat una după alta la Timişoara, la Teatrul Naţional. Cum s-au jucat? Am fost la un festival, l-am cunoscut pe regizor şi am stat la o bere. Şi de la bere, i-a plăcut de mine, mi-a plăcut de el, şi mi-a zis hai dă-mi şi mie să citesc ceva. Şi aşa în trei ani, trei spectacole. Deci, înseamnă, după părerea mea, mult networking. La modul că trebuie să mergi în teatru, să cunoşti regizori sau actori. Nu este o regulă sau o reţetă, însă este o oportunitate. Ca dramaturg trebuie să fi în teatru, să simți pulsul. Dar, într-adevăr este greu. Teatrul independent acceptă piesa românească, o mare parte chiar fac piese româneşti, caută texte contemporane, unele le scriu ei. În schimb teatrul instituţional foarte rar. Teatrul din Timişoara cred că este cel mai deschis către astfel de piese. Dau un alt exemplu, la Teatrul din Braşov, nu au nicio piesă românească, nici măcar una în ultimii cinci ani, când am făcut eu asta acum câţiva ani, nu aveau nicio piesă românească. Ceea ce este o problemă. În alte ţări, într-adevăr, îşi sprijină foarte mult cultura lor. A luat premiul Nobel în acest an, Fosse, un mare dramaturg. El este plătit de statul norvegian, piesele lui, ca să se vândă în toată lumea. Statul respectiv, prin Ministerul Culturii, sau ce au ei acolo susţin acest demers. Un scriitor norvegian, când îi apare o carte, statul îi cumpără din start şapte sute de exemplare şi le dă la biblioteci, case de cultură. Deci, ei sunt susţinuţi de instituţia statală ca să poată să iasă, pentru că în toată lumea piaţa de carte se restrânge. Revenind, este într-adevăr foarte greu, dar pentru mine cel puţin, a fost şi este motivant.

Theo Herghelegiu: Dacă tot ai deschis anecdotica, relaţia dintre noi a fost foarte conflictuală. Nu ne-am înghiţit deloc, ne-am fi dat capete în gură şi şuturi sub centură. A fost o antipatie la prima vedere de toată frumuseţea. După care s-a făcut un switch, şi am căzut în partea cealaltă, unde stăm bine mersi. Prima comunicare, pentru că nu ne înghiţeam, stând în acelaşi hotel şi pe acelaşi etaj, la trei camere distanţă, replicile se lăsau în scris pe bileţele scrise de mână, eu bileţele în uşa lui, el bileţele în uşa mea. Şi până la urmă am spus să ne răfuim oral pentru că în scris este mai complicat. Doi dramaturgi se certau prin bileţele scrise. Ca o anecdotică, desigur…

Mădălin Guruianu: Alina Nelega este unul dintre oamenii importanți pentru dramaturgia din România, şi sper să vină şi ea la întâlnirile noastre în perioada FNT-ului, cum de altfel am spera să vină și Ştefan Peca, ce vine din străinătate.

Ștefan Caraman: Te întrerup puţin, pentru că eu pot zice că sunt descoperitorul lui Ştefan Peca. El scrie teatru din clasa a-11-a şi scrie teatru foarte bun de atunci, pentru că l-am citit. Este foarte talentat, un tip extraordinar, iar dacă vine nu-l rataţi.

Theo Herghelegiu: Apropo de Peca și eu îl ştiu de când era în clasa a 12-a. La UNATC, se făcea la un moment dat un fel de cenaclu de dramaturgi tineri, şi acolo a venit el şi a citit. E din Târgovişte parcă şi toți am zis cine e copilul ăsta? Iar Peca, pentru că tot povestim de el, apropo de cum se descurcă un dramaturg astăzi, a făcut ceea ce noi numim cuplu profesional, cu o regizoare, pe care o cheamă Ana Mărgineanu, şi cu care a lucrat în tandem, cred că de când se ştiu. Sigur, Ştefan nu lucrează doar cu Ana, şi nici Ana doar cu Ştefan, însă au continuitate fantastică ce durează de zeci de ani. Şi cum fac, pentru că au şi un soi de brand. Se duc în diferite oraşe din ţară, stau acolo şi absorb spiritul locului, poveştile locului, după care Ştefan scrie piesa despre oraşul respectiv, şi Ana le montează împreună cu el, într-un fel de work in progress al actului dramaturgic până aproape de premieră. Aşadar, montează în teatru piesa despre oraşul respectiv, care are viaţă lungă în stagiune. Este foarte interesant, apropo de marketing, cum au ales ei să abordeze treaba.

Mădălin Guruianu: Abia aştept să-i descoperiţi, pentru că au scris şi piesa Jurnal de Sfântu Gheorghe, eu aşa i-am descoperit. Spuneţi-mi dacă aţi văzut piese de dramaturgi români. Sunt curios dacă aveţi o relaţie, un contact, şi aş vrea să ştiu, ce i-aţi întrebă din ce aţi văzut voi şi cum vi se par lucrurile.

Intervenție din public: Am fost cu toţii la Copii Răi, de Mihaela Michailov. Eu am mai văzut acum ceva timp, Aceşti Români Fantastici de Dan Puric. Un actor îmi fusese profesor de teatru, şi mi-a plăcut foarte mult spectacolul.

Theo Herghelegiu: Dar de autori români suntem câţiva care am văzut nişte piese, dar de autori străini contemporani. Suntem mai mulţi? Urma să întreb ce diferenţe văd ei între contemporani străini traduşi şi români? Dacă li se pare că sunt comparabile, dar nu avem termenul al doilea de comparaţie.

Ștefan Caraman: Din păcate teatrul românesc e foarte calat pe piesa clasică. Noi nu prea suntem conectaţi la mişcarea de teatru european. Mai vin piese, se mai traduc, dar nu să zici că din douăzeci de piese făcute la Bucureşti, cincispsrezece sunt autori străini, şi cinci să fie autori români contemporani.

Mădălin Guruianu: De ce ar trebui să aleagă un teatru dramaturgie românească contemporană?

Ștefan Caraman: În 2023, când avem război, crime, acces la internet, să vii cu craniul lui Hamlet, e interesant într-adevăr, însă nu îmi spune mare lucru. Nu mai emoţionează, cum emoţiona moartea în Evul Mediu o persoană. Ce înseamnă teatru? Ce înseamnă literatură? Înseamnă poveşti. Noi trăim poveşti şi acum, nu ne interesează poveştile de acum? Publicul este interesat, sigur că există teoria că acesta nu ar fi interesat, însă el este de fapt interesat. Dacă-i dai, este interesat. Nu-i dai, nu va fi interesat. Cenzura asta o fac cei care conduc, directorii de teatru, care sunt regizori. Majoritatea sunt regizori. De asta cred că este necesar şi nu neapărat să fie românească, ci piesă contemporană. De aceea, în lumea civilizată se joacă foarte mult teatru contemporan. Se bagă şi bani, cum este cazul Franței, în aşa ceva. Să vă dau un exemplu din România, care imită teatrul ăsta francez, doar că o face prost. Avem Teatrul Dramaturgilor din Bucureşti, care este făcut pentru dramaturgii romani. Ai să vezi acolo Băieşu, Caragiale, e ok, dar eu credeam că este pentru cei care trăiesc acum, nu pentru cei care au murit.

Theo Herghelegiu: Da pentru ca Băieșu, Caragiale şi compania sunt montați oricum la teatrele de stat.

Ștefan Caraman: Ideea, mă gândesc că era să scoatem la lumină piese contemporane. Se joacă şi piese contemporane, nu sunt interzise, Doamne Fereşte, am avut două acolo, dar ca volum trebuie să fie din zece, două clasice, şi restul contemporane.

Intervenție din public: Da, dar pentru asta trebuie să ai un management foarte bun în teatru. Este mai uşor să pui piese clasice. Apoi, trebuie să faci un marketing foarte puternic pentru o piesă contemporană.

Ștefan Caraman: Eu cred că sunt şi foarte mulţi bani, iar la piesa clasică mizezi pe faptul că ai succes, că lumea vine la Caragiale sau la Shakespeare. 

Mădălin Guruianu: Păreri şi păreri, dar sunt curios de tine Theo, de ce ar trebui să montezi contemporani?

Theo Herghelegiu: Domnul ăla cu craniul, unchiul nostru Willy, a zis aşa: teatrul este oglinda vremii lui.

Ștefan Caraman: Asta am zis şi eu mai devreme, însă cu alte cuvinte.

Theo Herghelegiu: Aproximativ ai citat. Tu ai spus de rău cu craniul. Deci mai în esenţă şi mai clar de atât, cum a zis Shakespeare, nu se poate. Sau cel puţin nu ştiu eu. Teatrul este oglinda vremii lui. Adică, iau oglinda şi o pun în faţa societăţii şi oglindeşte şi viciul şi virtutea. Cine poate să scrie despre vremea de acum și să ridice această oglindă, dacă nu cei care trăim acum. Adevărurile universale şi bogăţia de sensuri pe care le-a scris el sunt valabile oricând. Dar el este unul singur. Nu putem să jucăm doar Shakespeare, sau doar Molière. Iar ce se întâmplă astăzi, şi se reflectă în oglinda asta cel mai acut, cel mai de impact, este ceva ce iese din mâna unui contemporan. Pentru că el trăiește şi întoarce trăirea aia scriind despre ea. Şi atunci este important să ne oglindim în textele scriitorilor de azi, al dramaturgilor de azi. Din păcate, conducerea teatrelor noastre de stat, managementul lor este praf. Cu nişte excepţii, categoric, nu putem să generalizăm, şi nici nu ar fi drept să o facem. Lăsând excepţiile deoparte, marea masă sunt oameni fără preocupare, fără cultură generală, fără curiozitate, căci până la urmă curiozitatea te ţine viu. Ia să văd şi eu ce se scrie în România asta, să iau şi eu cinci dramaturgi, să-i citesc. Oare mi-o plăcea vreunul? Nu îmi place. Alţi cinci, şi tot aşa.

Ștefan Caraman: Si mai este un cuvânt, generozitate.

Theo Herghelegiu: Aia vine după. În primul rând nu au o preocupare, nu au o deschidere. Generos pe ce, dacă tu eşti tâmpit? Ei, neavând această preocupare, nu au informaţia, nu au baza. Nu ştiu că există X, Y, Z, care scriu, mai bine, mai rău, mai pe gustul lor. Şi atunci rămân la cine a scris în România? Caragiale şi Băieşu! Atunci pe ăştia-i punem.

Ștefan Caraman: Aş mai adăuga la ce spui tu că nu e neapărat nevoie să ştie el, dar să aibă încredere, căci ei nu au încredere în secretarul literar.

Theo Herghelegiu: Acolo sunt alți tâmpiți.

Ștefan Caraman: Care fac cafea şi afişe. Job-ul unui secretar literar este să aducă piesa, şi să o pună în scenă. Nu trebuie să fie ăla deştept, trebuie să fie deschis.

Theo Herghelegiu: Ei nici nu au niște secretari literari care să compenseze lipsa.

Ștefan Caraman: Consideră că nu le trebuie.

Theo Herghelegiu: Tot aparatul managerial este praf.

Ștefan Caraman: Haideţi să vă spun o teorie de a mea, deşi am tot spus-o. În scrisoarea aia pe care am scris-o eu, şi a fost şi Beligan în sală, şi a fost de acord cu ce am spus eu. Am zis, hai să găsim o formulă şi chiar le-am propus o formulă. Nu neapărat să vină că eu cunosc directori și am succes, ci să fie pe bază de concursuri, pe festivaluri, fiecare festival să deţină o secţie de piese noi, pe care să o monteze. Iei bani de la Ministerul Culturii şi faci. Le spuneam, cum ar fi, dacă fiecare teatru românesc de stat ar lua în fiecare an câte o piesă românească. Cum doreşte el, cu rezidenţă, o găseşte undeva. Avem cincizeci de spectacole. Să zicem ca treizeci sunt proaste. Aia e. Că şi alea care se fac clasice, multe sunt proaste. Rămân douăzeci bune, dintre care zece sunt foarte bune spectacole şi texte excelente. Iar din astea zece, cinci sunt fabuloase. Înmulţeşte cu cinci ani asta. În cinci ani ai un nou Caragiale. Apare unul bun. Trebuie să apară unul bun. Dar deschide uşa! Că sunt mulţi ce sunt foarte talentaţi, dar nu scriu pentru că ştiu că scriu degeaba, ce să facă cu textul?

Theo Herghelegiu: Dacă îmi permiteţi să vă întreb, şi m-ar bucura să răspundeţi toţi ce aţi spus că scrieţi teatru, nu contează că sunteţi actori sau elevi, voi cum vă proiectaţi în chestia asta? Cum vă vedeţi? Jucaţi pe scena de la Naţional, ajunşi în sectorul independent. Care este dezideratul vostru?

Intervenție din public: Am scris o singură dată, am avut o singură tentativă. Am scris împreună cu un prieten ce este scenarist, a terminat tot la UNATC, şi am fost foarte implicat în piesa respectivă. Era o adaptare după Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte dar pentru adulţi, în sensul în care am apelat la deconstrucţia basmului. În sensul că am poziţionat acţiunea în perioada interbelică, şi am încercat să-i dăm un vibe de La Ţigănci. Să dezbrăcăm eroul de aura aia magică şi să îl punem în Bucureştiul interbelic. Atât eu cât şi prietenul cu care am colaborat, aveam o pasiune pentru respectiva perioadă.

Theo Herghelegiu: Si ce s-a întâmplat cu textul final?

Intervenție din public: S-a transformat într-un spectacol de teatru independent ce a fost găzduit la Teatrul de Comedie. A fost destul de provocator pentru că ne-am izbit şi noi de problema finanţării. Am şi mers departe, ne-am dus într-o zonă stil banc, am vrut să-l exagerăm puţin, am dorit să conţină şi elementul de fantasy. Eu am şi regizat spectacolul, însă piesa am scris-o împreună.

Theo Herghelegiu: Şi după experiența asta, care am înţeles că a fost cu plus, ai scris, s-a jucat la Comedie, ai jucat în el, pentru mine arată ca o sferă împlinită.

Intervenție din public: În practică, nu pot spune că sunt mulţumit. Asta pentru că ştiu ce ar fi putut să iasă şi am întâmpinat această problemă cu bugetul.

Theo Herghelegiu: Totul e perfectibil. Chiar şi dacă ai avea o grămadă de bani, şi ai face totul aşa cum vrei, la un moment dat găseşti o frunzuliţă în ornament, care parcă nu stă bine. Dar acum, după ce s-a bifat el bine, sau mă rog se putea mai bine, care este următorul pas? Care este planul tău de aici încolo? S-a încheiat aici totul?

Intervenție din public: Am continuat să lucrez pe partea de teatru, însă nu am mai lucrat pe vreun text propriu-zis. Pe mine mă şi pasionează zona asta de thriller, dramă şi mister. De exemplu, e un spectacol care îmi place mult, The Woman in Black, iar dacă statistica este valabilă, în 2018, când am descoperit textul, era al doilea cel mai longeviv spectacol din Marea Britanie.

Theo Herghelegiu: Ei au şi tradiție, La noi acest gen de teatru, thriller, mistery, mai subțire.

Intervenție din public: Este un ghost story pus pe scenă. Mi se pare foarte interesant.

Theo Herghelegiu: Da şi este o gaură in piață. Te-ai gândit să-l traduci?

Intervenție din public: Fac asta cu trupa de teatru. Iniţial am vrut să facem Visul unei nopţi de vară, unde am întâmpinat bariera limbajului. Şi am zis că sigur trebuie să existe o variantă modernizată. Am văzut că şi pe afară se poartă chestia asta. Sunt dramaturgi care iau texte clasice şi le adaptează pe limbajul spectatorului de astăzi. Am găsit o adaptare a piesei, şi am observat imediat schimbarea. În sensul că au înţeles din start tot ce am încercat să le explic la început.

Theo Herghelegiu: O sugestie interesantă ar fi, ca după ce au trecut prin varianta tradusă, de fapt asta se şi întâmplă pentru că şi englezii l-au tradus, fiindcă nimeni nu mai vorbeşte engleza elisabetană, fă un exerciţiu şi întoarce-te la versiunea originală. Cine a mai scris teatru dintre voi?

Intervenție din public: Eu când am făcut teatru, ne-au mai pus profesorii să mai scriem părţi din spectacol care s-au făcut. Legat de discuţie cred că ar fi foarte util, să fie mai multeconcursuri pentru persoanele care scriu.

Ștefan Caraman: Dar să ştii că sunt festivaluri foarte bune pentru teatru de elevi, unul este şi la Bucureşti, la Excelsior. Caută, scrie şi mergi acolo cu curaj.

Intervenție din public: Chiar dacă scrii, dacă nu ieşi să arăţi ce ai scris, nu este neapărat degeaba, însă nu ai cum să fi expus publicului.

Theo Herghelegiu: Tu ai dreptate pentru că îţi trebuie o deschidere. Teatrul în general nu este făcut să fie citit în fotoliu, ci să fie văzut pe scenă. Ştiţi vorba aia cu te chinuie talentul? Deci te trezeşti noaptea, îţi vine să te apuci de scris pe un şerveţel, dacă nu ai laptop. Te apuci de scris, şi te gândeşti că îţi doreşti să ajungă pe scenă. Dar până faci tu demersurile, marketing, ca să-l scoţi pe scenă, până atunci trebuie să-l scoţi atunci din tine că altfel te doare.

Claudia Ciobanu: Am dramatizat Heidi pentru copii, şi a fost foarte frumos că am reuşit într-un final să-l pun în scenă la Opera Comică pentru Copii. Teatrul muzical mi-a plăcut pentru că există şi provocarea de a-l pune în versuri pe muzică. Eu am făcut regie de operă, şi cumva sunt interesată de zona asta de teatru muzical, operetă şi mai ales musical. De câţiva ani mi se pare că există o deschidere şi către zona asta de musical. Nu ştiu ce va fi peste câţiva ani, şi nu ştiu dacă ţara noastră va putea suporta din punct de vedere financiar genul acesta de spectacol. Am pornit pe o idee simplă, vis-a-vis de ce se întâmplă în relaţii în ziua de astăzi, şi m-am apucat să scriu ceva micuţ cu nişte piese intercalate de jazz, şi vom avea un spectacol la Sala Luceafărul, cu Ioana Sihota și Petru Călinescu. Mi se pare foarte interesantă zona asta de teatru independent, şi mai vreau să scriu pentru cei mici, mai ales că am găsit o carte pe care vreau să o dramatizez. Am avut câteva încercări de a scrie nişte piese, merg la cursuri, dar momentan nu am ceva pe text propriu montat de la început până la final.

Theo Herghelegiu: Dar drumul mi se pare deschis în direcţia aceea. Ai pornit-o deja. Eşti pe drumul ăsta de a scrie, de a pune în scenă ceea ce scrii. Iar mai ales zona asta de musical, la noi este foarte anemică.

Ștefan Caraman: Ungurii au jucat toate marile musical-uri ale lumii. La noi nu.

Theo Herghelegiu: Opera din Bucureşti, este îngrozitor de obtuză la propuneri de genul. Hai să ştergem un pic praful de pe mobilă. Să facem opere cu librete contemporane, pentru că ce să vezi, dramaturgii mai scriu şi librete. Opera ca instituţie este ceva de o anchiloză fabuloasă. Nu ai ce să faci acolo. Este şi mai greu domeniul.

Mădălin Guruianu: Mi-a plăcut paranteza asta cu succesul şi contemporanii şi tot mi-a stat ideea în cap. Claudia vinde extraordinar cu Heidi. Sigur că ajută şi titlul, Heidi este o eroină pe care o ştie toată lumea. Dar hai să vorbim despre un erou, pe care nu îl ştia mai nimeni până acum zece ani pentru că nu apăruse. La Opera Comică pentru Copii, unul dintre cele mai vândute spectacole este ciclul călătoriilor lui Erus, scris de un autor constănţean, Alec Blenche. Am făcut deja patru spectacole, iar autorul are o grămadă de cărţi pentru cei mici. Nu are un nume ca Heidi, însă vinde tot la fel de bine, poate ciar mai bine. Am vrut să dau un exemplu, că poţi să ai un succes fulminant cu un autor contemporan.

Ștefan Caraman: Acum poate e timpul să ne întrebați si voi pe noi.

Intervenție din public: Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un dramaturg bun? Adică oricine poate să scrie o poveste care sa aibă sens. Cum vă dați seama?

Theo Herghelegiu: Înseamnă să ai o reacţie a sălii, care nu lasă loc de îndoială. Aici ţine mult şi de regizor, pentru că tu poţi avea un text bun dar să ţi-l strice.

Ștefan Caraman: Spectacolul de teatru este o producţie sincretică. Textul trebuie să fie bun, muzica trebuie să fie bună, scenograful trebuie să fie bun, regizorul să fie bun, cel de la lumini la fel. Trebuie să ai un text bun că de acolo porneşti, dar nu este suficient. Spectacolul la final defineşte calitatea muncii. Mai ales dacă ai experienţă şi scriind în timp, îţi dai seama şi când ai un rateu. Mie mi s-a întâmplat, am avut multe rateuri. În timp ajungi la această capacitate de a face tu primul act de cenzură. Dar până acolo dramaturgul bun este cel validat de piaţă.

Theo Herghelegiu: Ar mai fi un sfat: încearcă să uiţi că l-ai scris tu. Citeşte-l şi vezi dacă îţi place.

Mădălin Guruianu: Eu am o idee pragmatică: scrieți şi trimiteţi la acele concursuri şi vedeţi ce se întâmplă.

Ștefan Caraman: Pe unul dintre ele l-a câştigat un băiat din Turcia, Alex Morozov, care face acum în Irlanda o şcoală de critică de film.

Mădălin Guruianu: Dacă vă amintiţi de Ilinca Prisăcariu şi Alex Ivănoiu, v-au spus în întâlnirea precedentă că şi ei au început să scrie încă din liceu.

Ștefan Caraman: Prima piesă de teatru am scris-o în şcoala generală. Aveam o profesoară de română care mi-a deschis ochii, şi mi-a spus că sunt talentat. Mai aveam un prieten, care din păcate a decedat de tânăr, care scrisese o piesă de teatru. Pe vremea aia era Cântarea României şi fiecare şcoală venea cu ceva, şi noi am vrut să venim cu o piesă de teatru. Şi am făcut-o. Râdeam la ea şi ne-am distrat foarte tare. Ne-am dus cu ea la Tulcea, şi când a venit rândul nostru, ni s-a zis că nu mai aveţi timp să faceţi piesa. Noi la finalul piesei aveam un tort şi ce să facem, am mâncat tortul în culise. Ăla a fost tot spectacolul nostru de teatru,, iar fetele din trupă au plâns că nu am putut să-l jucăm. Trebuia să intrăm şi a venit unu şi a zis nu mai intraţi că nu mai este timp. Întâmplări și întâmplăti…

Intervenție din public: Care este procesul pentru fiecare în parte când scrieţi o piesă de teatru? Ce vă inspiră sau ce dificultăţi întâmpinaţi? Cum vă vin ideile?

Ștefan Caraman: Diferă de la piesă la piesă. La mine funcţionează aşa: trebuie să am o idee, până să te trezeşti îţi vine o poveste în cap şi spui că e genială. Şi după două ore e proastă, nu mai merge. Dar sunt unele chestii care îţi stau câteva zile sau săptămâni în cap. La mine piesele se scriu foarte repede. La o singură piesă am scris şase luni și culmea e cea mai scurtă, fiind un monolog, Întoarcerea de Acasă. Am muncit foarte mult la ea. De aceea cred că a ieşit un monolog foarte bun, pentru că s-a jucat de foarte multe ori. Un one-woman show. Dar în rest în maxim două sau trei săptămâni scriu piesa. Însă până să o scriu ea stă în cap. Apoi ca proces, eu nu scriu sinopsis. Până la urmă textul de teatru este arhitectură, până să fie literatură. Însă în timp ce scrii, îţi vin tot felul de idei. Poate că dacă ai sinopsis, te limitează. Iar inspiraţia poate să stea şi într-o carte pe care am citit-o. Eu nu prea am adaptat. Ba da am adaptat ceva de la un englez, John Wayne, o carte apărută prin anii şaizeci, despre un tip ce auzea tobe în cap, şi singurul loc unde-i dispărea acest sunet era într-o gară. Şi îl vede un ziarist şi se face o întreagă nebunie. Dar pentru mine nu înseamnă un consum de timp. După ce scriu, revin, o recitesc, dar foarte rar o modific. Îmi iese cum îmi iese din prima. Aşa funcţionează la mine. Etapa mentală e mult mai lungă decât etapa de scriere efectivă.

Theo Herghelegiu: Şi eu scriu repede. Dar îl ascultam pe Ştefan, noi ne ştim de atâţia ani, şi niciodată nu ne-am întrebat cum screm. Eu trebuie să ştiu finalul. Ideea nu e neapărat finalul, dar trebuie să am ideea, şi după, mă întreb cum o termin. În momentul când am finalul, este doar o chestiune de timp şi de dactilografiere ca să merg din punctul A în punctul Z. Oricât m-ar inspira un lucru, un fapt de viaţă, un film, un om, şi mi s-ar părea că despre asta merită scris un text dramatic, trebuie să ştiu finalul întâmplării. În momentul în care ştiu cum se termină restul vine. Mă simt ca un vas comunicant, curge prin mine şi vine de undeva, e muză. Treaba cu scrisul e că eu simt că nu vine de la mine, că nu e al meu, eu sunt doar o mână care dactilografiază, chestia asta ca regizor eu am simţit-o foarte rar, în lucrul la scena cu actorii. În regie e mai multă meserie decât creaţie. Au fost câteva momente de graţie, la nişte scene când îmi veneau de undeva, fulgurant așa, dar restul e muncă. La mine e foarte complicat cu textele comisionate, cu comenzile.

Ștefan Caraman: Niciodată nu mi-au ieşit nici mie. Nu am ştiut să fac un text comandat. Chiar recent am primit o poveste, un basm, dar atât de prost. Pentru că era o călătorie, unde apăreau mereu personaje, însă nu se termina nimic în spate, nu se lega nimic. Dacă o avea vreun sens, altul poate să îl descopere, dar eu nu l-am descoperit. Şi mi-a dat comanda să scriu o piesă. Unii sunt foarte buni la a face scriere la comandă însă eu nu pot.

Intervenție din public: La ce vârstă aţi văzut că a luat viaţa primul spectacol, şi care a fost cea mai dificilă parte în creaţie?

Ștefan Caraman: Ca autor în România treaba e simplă, că nu prea ai timp să stai. Mie mi s-a întâmplat să stau odată, chiar la Sfântu Gheorghe, un spectacol care s-a scris acolo cu actorii şi regizorul, muzică, textul de la zero, până când la ultima seară de festival a fost premiera. Asta a fost o experienţă unică. Scriam şi mi se zicea mai completează aici, că vreau să fie mai dinamică. S-a construit în trei săptămâni. În lumea de azi timpul nu prea îţi permite.. Nu cred că are cum să iasă un spectacol prost, dacă strângi o echipă şi lucraţi aşa. Dar este foarte greu procesul. 

Theo Herghelegiu: Eu eram în anul patru, studentă încă la regie, o piesă cu două personaje ce se numea Sora mai mică. Structura ei era la modul următor: două personaje feminine, unul vorbea avea text, unul un soi de copil autist care nu vorbea şi care se exprima doar prin gesturi. În distribuţie au fost o actriţă şi o tânără coregrafă, ce era şi foarte talentată pe actorie. Nu avea nevoie să rostească, doar să exprime, şi să se ajute de corp. Acela l-am făcut în 1997.

Intervenție din public: În opinia dumneavoastră, care este cea mai dificilă etapă din scrierea unei piese?

Ștefan Caraman: Dificil este până să iţi vină o idee şi după ce ai terminat piesa. Procesul nu este dificil. Este o minune. Cel mai frumos moment, atât ca scriitor cât şi ca dramaturg, este atunci când scrii. Este fabulos. Mie mi se întâmplă să plâng când sunt scene tragice şi să râd când sunt scene comice. Trăiesc foarte intens. Când s-a terminat cartea, ea a murit, nu mai este a ta. Are viaţa ei, e ca un copil. Un destin, poate fi fericit sau nefericit, nu ştiu. Iar înainte de ea nu ai de unde ştii că există, dar când o scrii nu poate fi dificilă. La mine scrisul este extatic. E foarte trist însă momentul când o termini. E momentul din viaţă când te ocupi de ea, eşti doar al ei. Sau este doar a ta. Cine spune că e dificil minte. Impasuri sunt dar fac parte din procesul acesta. Este ca o iubire.

Theo Herghelegiu: Ce zice Ştefan este perfect adevărat, este un proces vecin cu extazul. E o bucurie de la cap la coadă. Pe vremea noastră nu exista creative writing, noi am terminat şcolile în comunism. Cum învăţai să scrii o piesă? Citeai mult teatru până o luai razna. Teatrul pe care îl publicau comuniştii la vremea aia. Ce găseai: moderni, clasici, mai contemporani, şi te prindeai tu ce înseamnă o structură de piesă. Tehnic te loveşti de nişte impasuri. Dar trebuie să scrii, să scrii, ca să dobândeşti experienţă, să îţi faci mâna. La un moment dat, în afară de inspiraţia asta divină, meseria asta ţine şi de tehnică, şi de ştiinţa lucrului. La nivel de manufactură apar impasuri. De exemplu, ştim cum se termină pentru că am stabilit că nu începem să scriem, până nu ştim cum se termină. Dar de la A la Z este un parcurs când personajele tale trebuie să păţească lucruri, să intre sau să iasă din situaţii, să existe relaţii şi conflicte între ele, deturnări, rezolvări, să fie de toate. Şi la un moment dat, un impas tehnic este că i-am băgat în situaţia asta şi nu ştiu cum să-i scot, sau nu ştiu cum să-l scot pe ăsta, dacă îl scot pe el, celălalt unde îmi rămâne. Cam de acest gen sunt impasurile.

Ștefan Caraman: Orice autor cred că ar spune acelaşi lucru, în fond acesta este procesul. Este o experienţă şi nu are cum să fie diferit. Mă refer şi la cei care fac artă plastică, sau muzică, la toţi există impasuri.

Theo Herghelegiu: Voi ce dificultăți ați întâmpinat? Ce dificultăți întâmpinați când scrieți o proză sau un poem? Cineva a zis că scrie poezie, ce dificultăți ți-au dat cele mai mari bătăi de cap?

Intervenție din public: Rima, în principiu.

Theo Herghelegiu: Şi cum procedezi când eşti în impas de rimă?

Intervenție din public: Încep să spun diverse cuvinte care rimează, dar poate nu au sens, până ajung la cele cu sens.

Theo Herghelegiu: Deci foloseşti un procedeu tehnic până la urmă. Este şi asta o tehnică. Nu e neapărat inspiraţie, că inspiraţia nu ţi-a oferit rimă, şi atunci faci nişte trucuri tehnice. La fel este şi la noi. Tot prin tehnică te scoţi din impas. Te-ai gândit vreodată să scrii teatru?

Intervenție din public: Musical mi-aş dori să scriu.

Theo Herghelegiu: Şi acela tot teatru este. Eu am scris două piese de musical, una convenţională, cealaltă mai neconvenţională. Ştiţi cum am scris musicalul Supermarket? În 2008, am fost pentru prima oară în viaţă în America, în New York. Acolo dacă ajungi, logic că mergi pe Broadway să vezi şi tu un musical. Şi am văzut câteva acolo, printre care unul de care am fost şocată, pentru că era foarte neconvenţional faţă de ce ştiam noi. Se numea Avenue Q, şi era un musical al cărui libret era la limită cu oligofrenia, dar intenţionat făcut aşa. Actorii erau actori mânuitori păpuşari, cântau cu nişte voci de îţi rupeau mintea, iar povestea era condusă la nivel de replică şi situaţie semi debil. Plecai cu diafragma în pungă acasă, era o comedie genială. Şi sub influenţa acestei piese, la câteva luni distanţă, după ce am ajuns în ţară, s-a născut Supermarket. Nu avea legătură cu povestea lor, însă avea legătură cu faptul că replicile erau pe un calapod din acesta debil. Iar pe dedesubt era plin de sensuri. Revin la de ce montăm dramaturgi contemporani, pentru că de acolo îţi tragi seva, pentru că meseria asta e cu ciupeală. Ca tu să înveţi să furi, trebuie să te duci să vezi. E adevărat că nu putem pleca toţi prin străinătate să vedem ce s-a montat, dar putem să-i montăm la noi, putem să-i chemăm în festivaluri şi să-i vedem. Pentru că aşa te inspiri, aşa se nasc stările de creaţie. Te sfătuiesc să iei avionul, şi să mergi la Londra să vezi musical.

Ștefan Caraman: Sau la unguri că e mai aproape, şi au montări foarte bune.

Intervenție din public: Aş avea şi eu o curiozitate pentru domnul Caraman. Dacă am înţeles bine, aţi fost economist, însă mă întreb cum aţi intrat pe partea asta a dramaturgiei?

Ștefan Caraman: Am debutat ca prozator în 1996. Eu am scris şi în prima revistă de rock din România, a lui Doru Ionescu. Îţi spun o chestie, eu am lucrat mulţi ani în bancă aşa cum am zis. Mi se întâmpla să mă sune câte un regizor sau ceva, eu ziceam gata asta e, dar el mă suna de fapt să mă întrebe de consultanţă, despre cum să obţină un împrumut. În afaceri am fost ajutat foarte mult de partea asta creativă, pentru că în vânzări trebuie să fii creativ. Iar în scris cred că m-a ajutat partea asta, pentru că eu am făcut liceu mate-fizică şi eram bun la asta, mai ales că în teatru îţi trebuie mai multă structură. Sunt nişte reguli. Şi dacă nu ai o replică degeaba construieşti bine. Replica este clar literatură. Ele au mers în paralel cumva, nu s-au deranjat una pe alta. În general am ţinut distanţă între ele.

Theo Herghelegiu: Eu am o întrebare pentru tine. Ai debutat, te-ai lansat, dar la un moment dat ai avut un hiatus când nu ai mai scris teatru. Înainte şi după perioada scrisorilor către Rita, tu te-ai oprit din scris teatru, şi ai revenit apoi. Nu ţi-a fost dor de el?

Ștefan Caraman: Cariera mea a mers aşa: am scris mai întâi proză, apoi am descoperit teatrul. Ştiţi cum m-am apucat să scriu teatru? A fost un autor tulcean, Valentin Șerbu, scria proză satirică fabuloasă. Şi am scris o piesă de teatru, nu mai ştiu pe unde este, cu care am mers la un concurs, şi acolo în juriu erau Răzvan Petrescu şi cu Doru Mareș, şi ei m-au scos în zona de teatru. Dar am avut o perioadă când scriam teatru, m-am oprit, scriam proza iar în perioada aia uitam de teatru, pentru că este un alt tip de angajament acolo. Revenind la Scrisori către Rita, că este o carte foarte groasă, am scris la ea un an de zile, zi de zi. Nu puteam să scriu altceva. După ce am scris-o pe asta, am mai scris una de proză, şi am continuat, iar din 2020 nu am mai scris nimic. Am mai avut un moment din asta în care nu am mai scris nimic, între 2005 şi 2009.

Theo Herghelegiu: Dar acum nu îți este dor?

Ștefan Caraman: Ba îmi este dor dar nu prea am timp. Scriu literatură tehnică, pentru o firmă din Bucureşti care vinde piese pentru utilaje industriale. E tot scris, însă îmi consumă foarte mult partea creativă. Scriu în jur de treizeci de pagini pe zi pentru ei. Mi-a plăcut mai mult să scriu teatru, pentru că lumea teatrului este chiar frumoasă, şi îmi place mult să scriu teatru şi ca trăire interioară, pentru că este mult mai deschisă. Nu prea mai sunt reguli acolo, poţi scrie ce vrei tu. Ideea e să scrii într-un stil în care să fie bine. Eu de exemplu detest când aud autori, şi în lumea teatrului nu am auzit asta, care spun am nişte proiecte literare. Eu când am început Scrisori către Rita, nu am avut gând să fie carte. Scriam pe un blog şi s-a tot acumulat până a ieşit un roman, care este cel mai cunoscut roman al meu. Când sunt vizitat de o idee, uneori mă întreb, să o dau teatru sau proză. În proză poţi să foloseşti mai multe cuvinte, să mai fabulezi. Am în cap două idei de teatru ce îmi plac foarte mult, şi cred că o s ajung să le scriu, le ştiu aproape şi finalul. Trebuie să apuci să scrii şi asta presupune nişte timp, pe care acum chiar nu îl am.

Intervenție din public: Eu cred că un dramaturg bun ştie să pună în text toate informaţiile de care un actor are nevoie. De fiecare dată când construieşti un personaj, cred că cel mai sănătos este să porneşti de la text. Teoretic totul ar trebui să fie acolo, trebuie doar să ştii să cauţi, şi să găseşti scopul, conceptul. Evident că de la un punct încolo trebuie să optezi şi să vii şi tu cu completarea ta, dar îmi plac textele unde dramaturgul este generos cu actorul.

Ștefan Caraman: Iți plac textele cu didascalii sau fără didascalii? Sunt autori care spun că nu suportă didascaliile.

Intervenție din public: Depinde, pentru că din perspectiva regizorală prefer textele fără didascalii. Când am citit-o pe Katie Mitchell, mi-am dat seama cât de important e să le dai actorilor textul fără didascalii, pentru ca apoi pot apărea numeroase probleme la repetiţii. Poate tu nu simţi neapărat momentul ăla construit în modul respectiv.

Theo Herghelegiu: Venind dinspre practică, pentru că noi regizorii şi actorii suntem practicieni, eu folosesc didascalii, nu în exces, dar le utilizez, eu îl văd pe actor cum joacă, şi dacă-i scriu în didascalie cu tristeţe, cel mult poate să fie cu melancolie, cu veselie nu are cum să fie, pentru că spectacolul este deja conţinut. Şi atunci de multe ori, când mi-am montat textele mele, regizorul a trebuit să omoare dramaturgul, pentru că din acest meci regizorul trebuie să câştige. Mai sunt şi acei dramaturgi de sertar care scriu literatură, ce scriu nişte replici de nu se leagă unele cu altele, şi mai umplu şi de didascalii care sunt în fapt nişte zorzoane inutile şi nefolosibile.

Intervenție din public: Depinde şi de cultura fiecărei ţări. De exemplu, în America sau Marea Britanie, de unde am cumpărat mai multe texte dramaturgice contemporane de la o publicaţie, poţi opta pentru variante stage manager. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că autorul îţi mai face încă vreo treizeci, patruzeci de pagini, cu ce a vrut să spună efectiv, îţi traduce ca la proşti, la fiecare chestie. Primul text pe care l-am cumpărat de acolo a fost Amadeus, şi am zis să văd ce înseamnă această variantă, iar în treizeci de pagini era scrisă fix viziunea autorului de cum a vrut el să fie. Dacă vrei poţi ţine cont sau nu, pentru că scrie inclusiv unde ai Q de lumină, ce schemă de lumini, cum vine, ce se petrece, ce ilustraţie sonoră să foloseşti. Ceea ce pentru mine a fost şocant. Şi mai este ceva. Autorul scrie acolo cu tristeţe, da eu personajului trebuie să-i găsesc o motivaţie. De ce o fi personajul trist acum? Eu până am ajuns în punctul ăla, poate îl văd nostalgic, poate indiferent, dar nu neapărat trist. Şi atunci pentru replica aia, trebuie să mă gândesc de ce autorul, a zis cu tristeţe. Şi poate că în momentul ăla tristeţea nu îmi vine.

Theo Herghelegiu: Da, dar un text bine scris te duce necesar către starea aia.

Ștefan Caraman: Uite dacă ai o scenă cu cineva care pescuieşte şi scoate un biban. Şi poate autorul a zis: cu tristeţe a scos un biban. El bagă cu tristeţe în text, pentru că poate el şi-ar fi dorit să pescuiască o ştiucă.

Theo Herghelegiu: Vreau să zic o chestie foarte scurtă. În anul întâi la regie, l-am avut profesor de dramaturgie pe Dumitru Solomon. Şi dădea exemple din Camil Petrescu, ce este campion la cele mai stranii didascalii. Şi vă dau un exemplu pe care o să îl ţin minte toată viaţa. Urmează replica, iar în paranteză era menţionat roşind ca un crin de mai. În primul rând nu ai cum să roşeşti la comandă pe scenă. Să zicem că roşeşti, te gândeşti la ceva şi te îmbujorezi, dar cum să o faci ca un crin de mai şi nu ca o tomată. Şi noi eram foarte revoltaţi, fiind tineri şi cruzi, iar domnul Solomon a spus că didascaliile trebuie traduse. Cum e crinul de mai? Păi cum să fie, este mai suav, mai anemic, mai firav. Deci este mai sensibil. Şi atunci ce înseamnă că roşeşte ca un crin de mai? Înseamnă că este sfioasă, firavă. Nu o să roşească actriţa pe scenă, însă am informaţii preţioase despre personaj. E un personaj timid. Şi uite cum se descoperă alte sensuri…

Mădălin Guruianu: Ca de fiecare dată în spectacolele de teatru bune … Vă mulțumesc foarte mult că ați fost cu noi, dragilor!  

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.