Casa Madrigal, octombrie 2023

Andruni Baciu: În a doua parte a acestei seri, avem doi invitaţi și ca să destindem un pic atmosfera, vă rog să vă prezentaţi voi şi pentru ceilalţi ce nu v-au citit încă CV-urile pe care le avem printate în mapele de prezentare ale proiectului.

Ilinca Prisăcariu: Eu sunt Ilinca Prisăcariu şi îmi e greu să spun că fac doar un singur lucru, pentru că aş minţi să zic asta. Fac mai multe lucruri, am terminat regie de teatru, apoi am făcut scriere dramatică cu Mihaela Michailov, aşa cum a spus şi ea, şi fac pe lângă aceste lucruri şi proiecte culturale de tot felul. Primul proiect pe care l-am făcut când am pornit la drum, pe zona asta de scris proiecte, a fost unul despre hărţuirea stradală care se numeşte Hey, pisi!, făcut printr-o finanţare publică și având scopul de a deschide conversaţii despre subiectul hărţuirii stradale. După acest proiect a fost pandemia şi acea perioadă în care ne-am oprit aproape cu toţii, cu petreceri pe Zoom. Atunci am simţit noi că e important să pornim proiectul cu Teatrul Improbabil, şi aici se intersectează poveştile noastre, a mea cu a lui Alex. Ele s-au intersectat mai devreme, însă în mod oficial, ca echipă, acest proiect de teatru sonor, a pornit în pandemie. Am înţeles că unii dintre voi aţi ascultat câteva spectacole, deci dacă aveţi întrebări, abia așteptăm.

Alexandru Ivănoiu: Numele meu este Alexandru Ivănoiu Şerban, şi eu la fel ca Ilinca, să zicem că port mai multe pălării. Eu la bază sunt actor, am terminat UNATC, secţia actorie, după care am făcut masterul de scriere dramatică, tot cu Mihaela Michailov. Apoi, m-am specializat în management cultural, la Universitatea din Viena şi printre astea am mai făcut şi pedagogie teatrală, însă nu acreditat. Ca practică, dar nu şi în teorie, fiind timp de 5 ani coordonatorul unei trupe de teatru, Brainstorming, iar apoi am lucrat un an la Victory of Art, iar după aceea nu am mai continuat cu trupele de teatru. Am rămas totuşi trainer în festivalurile de teatru pentru adolescenţi. Cum a zis şi Ilinca, în 2020 am fondat Teatrul Improbabil, pentru că ni se părea singura variantă de teatru ce nu minţea, în perioada aceea. Simţeam că poveştile şi poeziile recitate de actori pe Zoom, nu erau cel mai cultural lucru, şi ne-am implicat în această chestie. Noi la Teatrul Improbabil am avut acest gând să pornim un Writer Zone. Adică toţi dramaturgii să scrie constant câte ceva, eram o echipă de 7-8 dramaturgi şi era această temă în care să scriem în fiecare lună câte un text foarte scurt pentru teatrul sonor. Ne gândeam să dăm aceste pastile de teatru sonor. Şi un text pe care l-am găsit şi mi se pare simpatic să-l citesc se numeşte Mantra Neutră. Este cineva care ascultă mantre? Da? Nu? Foarte bine, însă ştiţi despre ce vorbesc. Sunt acele chestii pe care ţi le pui, meditaţii ghidate. Şi ca să funcţioneze acest text o să vă rog să închideţi ochii. Ca să fie teatru sonor cu adevărat (Urmează lectura din Mantra Neutră). Mulţumesc că aţi avut această călătorie neutră cu mine.

Ilinca Prisăcariu: Eu nu am neapărat context pentru ce o să vă citesc. Am stat destul de mult să mă gândesc ce să citesc în seara asta, şi am ajuns la un fragment al unui text pe care l-am scris acum câteva luni. Este un soi de monolog, a pornit de fapt dintr-un poem şi s-a transformat în monolog. (Urmează lectura). E prima dată când îl citesc, este o premieră şi pentru mine.

Andruni Baciu: Ne bucurăm să avem această ocazie. Sunteţi foarte inspiraţi, în sensul că este foarte out of the box ceea ce faceţi. Una este să asculţi virtual, şi alta e să ai lângă tine persoană care a lucrat la ceea ce citeşte. Pentru mine este o experienţă foarte interesantă, poate chiar şi amuzantă, impresionantă oricum şi poate că şi ceilalţi se simt cel puţin la fel de bine ca mine. Aşa că dacă există întrebări despre orice ascultăm.

Întrebare din public: Întrebări nu aş avea, însă am lucruri de spus. Eu ştiam de proiectul vostru de pe Radio Guerilla, încă din anul 2020, şi am ascultat acolo tot felul de lucruri. Într-adevăr, în contextul acesta, le-am ascultat aşa cum trebuie şi mi-a plăcut foarte mult. Bad Lovers mi-a plăcut la nebunie. A fost foarte haios, foarte şmecher, foarte real. Citatele ne certăm în faţă la Apollo este ceva ce trăim, ce trăiesc săptămânal. Citatele cu eram în Control cu prietena mea şi ne făceam proaste, asta chiar se întâmplă, asta vom face şi marţea viitoare… Cred că este important să existe aşa ceva. Teatru cu adolescenţi şi pentru adolescenţi în care să te regăseşti există, există şi seriale, dar nu este Bucureştiul contemporan. După ce am ascultat Minunea minunilor, am plâns cam cinci minute. M-a atins foarte tare şi mi-a plăcut extrem de mult. Iar calitatea sunetului este senzaţională la voi şi face ca toată experienţa să fie minunată. Ăsta este un lucru pentru care chiar vă felicit: arată şi sună extraordinar. Ultimul a fost şi cel cupeştişorul, şi acela mi-a plăcut, a fost foarte simpatic. Este total pe altă nişă însă m-a surprins foarte tare şi mi-a plăcut foarte mult. Cred că oarecum obosisem un pic, ascultasem deja două piese, iar gândurile mele erau în toate direcţiile, nişte lacrimi, nişte telefoane. Şi un alt material în care m-am regăsit, mega contemporan şi mega actual, este un stand-up care se numeşte Jigsaw de la Daniel Sloss. Este un text cu care am rezonat foarte tare.

Mădălin Guruianu: Sunt foarte curios cum este procesul de creație al textelor la voi?

Ilinca Prisăcariu: Eu de obicei când scriu, cred că pur şi simplu mă întâlnesc cu anumite situaţii în viaţa mea sau îmi amintesc de anumite lucruri sau merg pe stradă şi simt un anumit miros, care mă transportă într-o amintire foarte specifică, cumva porneşte destul de organic. Îmi dau seama că poate am ceva de spus despre asta. Şi mă apuc şi spun, mă apuc şi scriu. Nu mi se pare că este o regulă. Sunt multe momente în care nu există inspiraţie. Este un lucru de care ne izbim de foarte multe ori şi e un procedeu destul de complicat. E şi frustrant de altfel. Vrei să faci dar nu poţi din anumite motive. Asta mă duce cu gândul la interviul lui Alex de la Guerilla, apropo de ce faci când ai blocaj. El a zis o chestie foarte adevărată şi foarte utilă: când nu poţi să scrii, scrii! Pur şi simplu scrii. Este un exerciţiu foarte bun pentru că te pune în acţiune. Şi asta mi se pare că se aplică la mai multe chestii. De multe ori nu avem chef să facem, sau nu mai putem, sau am obosit, sau nu se aliniază planetele. Cea mai bună metodă este să te apuci să faci. Acţiunea atrage şi motivaţia. Este o regulă nescrisă.

Alexandru Ivănoiu: Momentele astea, textele astea pe care le-aţi auzit, sau pe care le vedeţi de obicei, cred că rareori sunt produsul unei situații de tip stăm în scaun şi teoretizăm despre ce ar trebui. De fapt te duci şi încerci. Scrii, poate nu e bine, rescrii, mai scrii odată. Ca să mă întorc frumos la întrebare, mă leg aici de Minunea şi de Bad Lovers, eu nu aveam un răspuns când am început să le scriu, nu ştiam ce voiam să spun cu ele, dar ştiam că mă apasă. Minunea am scris-o pentru că tocmai se făceau nişte ani, de când bunica mea nu mai era şi a fost modul meu de a face ceva cu gândul acesta pe care îl ai şi ţi-l spun părinţii toată viaţa: treci mai des pe la ea, că nu ştii niciodată când nu o să mai fie. Şi trăieşti cu vinovăţia asta. După care ţi se întâmplă. E normal, pentru că noi creştem, iar oamenii mai pleacă şi te gândeşti la toate momentele când puteai să te duci şi nu ai mers. Cumva a fost o cale să îmi pun şi această vinovăţie şi această iubire. Eu dezbat lucruri cu mine în textele pe care le scriu. După aia mai descopăr nişte răspunsuri, dar este o unealtă foarte bună pentru mine să înţeleg ce simt eu de fapt. Iar dacă poate să treacă şi altcineva prin experienţa asta este super. Când aud oameni că s-au emoţionat sau i-a atins, înseamnă că nu sunt singurul care a dezbătut. Chiar dacă bunica mea e bunica mea, bunica din acel text este bunica din acel text, şi bunica ta este bunica ta. Încep să scriu ca să dezbat nişte lucruri ce sunt imperios necesare pentru mine să fie dezbătute, ce îmi stau pe creier şi mă gândesc: aşa e bine, aşa nu e bine. Şi am şi nişte sentimente puternice faţă de ele. Minunea minunilor aşa îmi spunea mie bunica. Deci de acolo titlul. Bad Lovers este şi el ce e, am foarte mulţi prieteni şi stând cu foarte mulţi oameni şi auzind tot felul de chestii, am zis ia hai să ne aruncăm în asta. Ceea ce nu ştie foarte multă lume, este că acel text, este scris în urma experienţelor actorilor ce joacă în el. Actorii au avut acele experienţe mai mult sau mai puţin ficţionalizate. Am trecut practic printr-un proces în care fiecare a scos pe tavă: măi eu aşa sunt, astea sunt greşelile, astea sunt reuşitele, astea sunt tâmpeniile, astea sunt credinţele. După care le-am mai schimbat între ele, când nimeni nu o să ştie exact, decât dacă ştie de dinainte, care ale cui sunt. Ce mi-am dorit foarte tare cu acel spectacol, este să deţină această funcţie pe care o au serile alea cu prietenii. Ai trecut prin ceva cu persoana de care îţi place, şi ieşi cu prietenii, vorbeşti, nu ai rezolvat nimic, dar a trecut nişte timp. Vă invit și la Câini versus Uranus, care se joacă pe Muzeul Naţional de Artă Contemporană, pe terasă. Acela este un text ce se scrie pe măsură ce se repetă la el, şi a pornit de la mai multe teme, cea mai importantă fiind că el se joacă pe Palatul Parlamentului, unde acum nişte ani a existat cartierul Uranus. Acum nişte ani a existat acest cartier, ne aflăm în cartierul Uranus de fapt, şi Ceauşescu la un moment dat, ca să construiască Palatul Parlamentului a început să dărâme case, şi să-i mute pe oameni în diverse locuri. Există nişte poveşti foarte dure şi foarte speciale. De exemplu, una dintre ele, ce nu este dezvoltată în spectacol dar există, este că mama arhitectului care făcea macheta cartierului Uranus, a avut grijă ca lucrările să treacă fix pe lângă casa mamei lui. Ei să nu i se dărâme casa. Apoi peste noapte au venit comuniştii, au spus doamnei să se mute din casă, şi ea a spus stai că eu sunt mama arhitectului. Ei au zis nu ne interesează, dărâmăm casa, iar acea doamnă a făcut infarct. De asta a fost pentru mine important să vorbesc despre asta.

Ilinca Prisăcariu: Ce voiam să mai adaug şi este foarte important, cu cât sunt mai oneste poveştile astea, cu cât ne interesează mai mult şi cu cât înseamnă ceva pentru noi, cu atât o să ajungă mai în noi. Bine, poate nu te identifici cu toate, dar ajung la tine mai uşor.

Mădălin Guruianu: Voi când scrieţi vă gândiţi cum o să arate pe scenă sau doar vreți să spuneți povestea? Vă gândiţi că scrieţi pentru un anumit tip de public, sau nu prea vă interesează asta, important este să scoateţi din voi subiectul? Mai puţin important cine o ascultă, dacă sunt tineri, în vârstă, dacă sunt români, dacă au un tip de experienţă apropiată de voi sau deloc. Sunt curios cum vedeţi acest lucru?

Alexandru Ivănoiu: Da şi da. Eu nu fac artă oriunde, fac aici în România. Uneori ştiu că spectacolul se va juca la teatrul X sau teatrul Y şi ştiu că va veni publicul X sau publicul Y, în funcţie de unde îl joc. Sigur, nu caut să fie un spectacol închis, să îl poată înţelege doar un adolescent sau doar un adult. Caut prin modul în care scriu să fie accesibil, sau să invite la curiozitate mai multe tipuri de public. Eu încerc foarte tare când scriu să mă racordez la ceea ce se întâmplă aici. Când o să mă duc şi o să scriu în altă ţară o să-i întreb pe oameni, cum e la voi sau ce vi se întâmplă vouă? Când eram la facultate la Viena, mă întrebau oamenii de ce nu rămân acolo. Eu nu cunosc Viena, nu cunosc Austria. Nu cunosc ce au nevoie oamenii ăia social sau cultural. În schimb, ştiu sau sper să știu ce au nevoie unii români, ce au nevoie unii bucureşteni. Aici simt că are sens. Fur idei poate de dincolo, dar vin aici şi fac. Pe noi doi, Mihaela, ne-a învăţat să fim, înainte de oricine, proprii noştri regizori. Ilinca chiar este şi regizoare. Chit că de obicei vine regizorul şi tu ai scris acolo că în scenă vrei două pături şi trei telefoane şi el vine în nebunia lui să zică, facem o proiecţie. Noi ne imaginăm totul. Şi cum arată actorii, de multe ori scriem cu actorii în cap, cu actori pe care-i ştim. La mine e concret, nu-l las aşa.

Ilinca Prisăcariu: Un alt aspect important, este că un proiect este destul de documentat. De fiecare dată când ne apucăm să scriem ceva, sau să facem un spectacol ori un proiect, prima şi prima dată te documentezi despre ce vrei să scrii. Vrea să scrie despre cartierul Uranus. Se duce în cartierul Uranus, citeşte despre acel cartier, pune întrebări oamenilor. Sunt nişte procese care te ajută să ştii despre ce ai scris, să nu o faci aşa în neant, pentru că după aceea se pierde şi nu mai are sens. Şi da, avem nevoie de adevăr şi concreteţe. Din nou revin la asta, cu cât este mai adevărat, cu atât este mai puternic. Poţi să pui mâna pe povestea aia, poţi să asculţi povestea acelor oameni ce au fost daţi afară din case, şi să trăieşti cu ei secundele alea. Dar e un proces important şi îl învăţăm şi în şcoală. Mihaela a fost atentă la acest aspect pentru că este foarte important. Aşa putem să scriem orice, evident sunt tipuri de scris, în care te pui în faţa unei foi de hârtie şi scrii tot ce îţi trece prin minte, poate să funcţioneze, însă depinde de destinaţia la care trebuie să ajungă textul respectiv. Poţi să scrii într-un jurnal, pot să scriu pentru o revistă, pot scrie un comunicat de presă, pot să scriu un scenariu, pot să scriu o poezie sau piesa de teatru. Au destinaţii diferite şi au moduri diferite.

Alexandru Ivănoiu: E ca la cadouri, trebuie să cunoşti puţin oamenii. La Secret Santa trebuie să aflu puţin despre omul ăla, ce-i place, ce nu-i place, poate are o problemă. Vrea să facă sport şi nu găseşte timp. Atunci îi iau eu un card la sală şi de vinovăţie o să se ducă. Am avut un workshop de curând cu Duncan Macmillan, super dramaturg, puteţi merge să vedeţi Lungs la Teatrul Act, mergeţi să vedeţi Tot ce-i mai minunat în lume, la Unteatru şi Point, şi el spunea că aude foarte des despre scris cum că să nu scrii despre ce nu cunoşti. Ne-a oferit o altă perspectivă: nu scrie despre ce nu poţi cunoaşte. Pentru că sunt foarte multe lucruri pe care le putem cunoaşte. Dacă va atrage un subiect sau altul, ori o temă, scrieţi dacă o puteţi cunoaşte.

Andruni Baciu: Chiar asta urma să întreb, dacă vouă vă place să scrieţi despre ceea ce aţi experimentat, sau despre ce nu ştiţi cu exactitate?

Alexandru Ivănoiu: La mine este cam la mijloc. Cumva dacă ştiu ceva despre acea temă, ştiu tot despre acea temă, ăla devine un editorial sau o postare pe Facebook. Nu mai e loc de dezbatere. Teatrul este un loc al dezbaterii. Nu vrea nimeni să meargă la teatru să i se spună, asta este corect, asta este greşit, fă aşa sau altfel! Vrei să ţii şi cu personajul principal, dar să aibă şi defecte, dar să nu ştii exact. Teatrul bun trebuie să fie ca la fotbal. Ambele echipe foarte bune, nu ştii cu care să ţii. Tu vei ţine cu cea de acasă, dar când vine ăla şi dă gol, te frustrezi că ce bun a fost, că ţi-a bătut echipa. Trebuie să fie nişte ping-ponguri din acestea. Dacă ştiu totul despre acest subiect, de ce să mai scriu. Şi în Bad Lovers, ca să zic concret, nu ştiam exact şi nici unul din personajele alea nu ştiu cum să fie iubiţi buni. Cum să relaţioneze bine. Tocmai asta-i face umani. Cred că şi eu mă cert în Control cu prietena mea ce mai bună şi o fac proastă. Nu e ok că o fac proastă, pentru că ea îmi vrea binele. Dar este uman. Nu vrem doar personaje corecte.

Ilinca Prisăcariu: Plus că este şi o fascinaţie în descoperiri. Când te apuci să cercetezi ceva, este un proces foarte tare, pentru că s-ar putea să ai nişte surprize plăcute. Şi să ai nişte revelaţii, să te gândeşti că nu e nicio problemă dacă nu ai avut perspectiva asta d ela început. Poate că nu ai gândit-o. Tot revin, căci mi se pare foarte puternică chestia asta ce se întâmplă cu cartierul Uranus. Eu nu m-am gândit la cartierul Uranus până acum. După aia am mers la spectacol şi am început să îmi pun întrebări despre realitatea pe care o trăiesc, despre spaţiul în care trăiesc. Am început să fiu parte din asta. Şi nu m-am gândit la ce s-a întâmplat acum, relativ puţini ani. Din punct de vedere fizic sunt departe de mine, că nu eram născută atunci, dar destul de aproape cât să existe nişte oameni care să vină în faţa mea și care să-mi zică ce s-a întâmplat.

Alexandru Ivănoiu: Părinţii noștri treceau prin asta, chiar dacă nu locuiau fix acolo. Mergi într-o zi cu tramvaiul printr-un cartier, şi mâine cartierul ăla nu mai este. Adică trecem pe la Piaţa Romană, şi într-o zi se gândeşte cineva să zică facem un mall. Sigur că vin după aceea generaţiile viitoare şi văd mall-ul de la Piaţa Romană. Şi tu eşti acolo şi zici: dar aici odată era ASE-ul sau altceva. Şi relocările astea, când pleci de la ceva concret, după apar şi chestiile astea poetice, despre ce mai e un text. Despre ce mai e un spectacol? Această relocare se întâmplă de fapt şi în alte locuri. Chit că luăm un adevăr istoric, vezi Ucraina cu oameni trimişi din casele lor, fără voia lor. Vezi nişte uranusuri interioare, nişte relaţii interioare, relaţii care se schimbă şi brusc, te-ai mutat din ele. Nu mai eşti cu omul ăla, te muţi din apartamentul în care ai stat cu omul ăla, apropo despre ce poate fi un text. Eu sunt calat pe chestia asta, căci am ţinut zilele astea un atelier de scriere dramatică cu adolescenţi, şi le-am spus continuu: concret, concret, specific. Uneori pornim să fie un text despre dragoste, despre credinţă.

Ilinca Prisăcariu: Da, iar dragostea poate fi de mai multe feluri, credința de mai multe feluri, sunt foarte multe perspective din care poți privi orice. Sunt miliarde de texte despre dragoste în dramaturgie, şi proză şi tot ce vrei. Si încă se mai pot scrie.

Întrebare din public: Sunt foarte curioasă ce v-a motivat şi dacă a fost un moment, acel beculeţ în creier, când v-a venit ideea că trebuie să scrieţi?

Alexandru Ivănoiu: Eu eram într-o trupă de teatru, Ilinca era în altă trupă de teatru. La început ea a făcut o adaptare din Hamlet, pentru adolescenţi, apoi a scris un text despre temerile ei de atunci. Eu nu ştiam că e posibil să faci asta. Cumva am mai avut forme în care am cochetat cu scrisul şi eram bun la olimpiada de română şi lucruri de genul ăsta. Dar niciodată atât de activ. După am văzut-o pe Ilinca că a făcut asta, şi am zis că de ce nu. Dacă ăştia de la trupa respectivă o au pe Ilinca, eu vreau ca Brainstorming să mă aibă pe mine. Şi am scris un text. Nu s-a făcut. Au zis că vor să îl facă, dar a apărut altceva. La noi era altceva oricum, ei aveau coordonatori stabili, noi eram care pe unde. Am scris un text. Nu au vrut să-l facă, aşa că am făcut eu o adaptare, după care am scris un one-man show, am participat la un festival cu el, şi după aia am început să scriu.

Ilinca Prisăcariu: Mă emoţionează tare mult când spui asta. Eu nu am pornit la drum cu chestia asta, că poate o să fac asta şi cineva o să fie inspirat să o facă mai departe. Şi să mai şi lucrez cu omul acela apoi. Apropo de lucruri oneste care chiar au un impact asupra celor din jur. Eu am început să scriu de foarte mică şi am o imagine teribil de specifică. Aveam un caiet dictando mic, prin clasa a-I-a sau a-II-a, era un caiet galben. Era extraordinar de frumos, cu coperţi lucioase, galbenul acela superb. M-am apucat să scriu nişte povestiri scurte. Am avut o învăţătoare care era foarte încurajatoare, m-a mirosit că scriam compuneri, m-a pus să scriu ceva pentru revista şcolii, ce era publicată, era o chestie extraordinară. Şi am avut acest prim text, în revista şcolii, ce tot despre frică era, într-o oarecare măsură. De acolo am pornit şi am continuat să scriu şi mi-am dat seama că scrisul poate funcţiona şi ca o chestie de relaxare şi ca o chestie de căutare şi ca o chestie de: nu am cum să spun nişte lucruri, aşa că le pot turna aici. După care mi-am făcut un blog pe care scriam, încet-încet oamenii au început să citească, să îmi zică că şi ei simt lucrurile astea. Mă gândeam că sunt singura care trece prin asta. Apropo de moduri prin care putem să ne conectăm unii cu alţii. Poate trăieşti nişte lucruri în viaţă, şi ai impresia că eşti singurul om de pe planetă care trece prin aşa ceva. Ceea ce este fals. Toţi trăim lucruri. Tuturor ne este frică, toţi ne simţim ciudat când trebuie să punem întrebări, toţi nu ştim ce să facem când mergem la un eveniment, când ne apucăm de lucru la un spectacol sau când ne punem în fata hârtiei şi nu ştim ce să scriem. Toţi trecem prin asta. La fel cum trecem şi prin experienţe pozitive. Am avut şi o rubrică de proză scurtă pe liternet. Şi Alex a avut. Din text în text, a început să devină o chestie foarte importantă pentru mine şi aparent, chiar şi pentru alţi oameni, lucru care m-a făcut să merg mai departe. Şi ca să merg pe acest domino al inspiraţiei, eu când am intrat în trupa de teatru, la fel era o tipă, Sabina Lazăr, care scria extraordinar de bine, cu care am şi colaborat, şi mi-a fost colegă şi la master. Cumva faptul că o vedeam pe ea, care scria foarte bine, şi scria şi piese de teatru, m-a determinat şi pe mine să scriu piese de teatru, căci nu o făcusem până atunci. Schiţasem nişte lucruri dar nu la modul serios. Sabina chiar are două spectacole foarte bune la Improbabil, unul este Povestea băiatului orb şi invizibil, extraordinar spectacol, şi Depresia, prietena mea. Ambele sunt nişte texte foarte bune, şi nişte spectacole foarte bune. Îmi e greu să aleg, însă băiatul orb şi invizibil e printre preferatele mele. Îmi plac toate, căci este copilul nostru, dar sunt unele care chiar au fost nişte puncte de cotitură

Alexandru Ivănoiu: Deci aveţi peste zece spectacole, unele mai scurte altele mai lungi. Merg foarte bine în metrou, la o plimbare, când gătiţi seara, sunt gratuite. Sunt mici bijuterii.

Mădălin Guruianu: Mi-a plăcut foarte mult exemplul ăsta cu scrierea. Eu am un obicei de când eram mic, cu cititul. Mi l-am format atunci şi mi-am promis că oricât de obosit o să fiu, să nu existe nicio zi în care să nu citesc măcar o pagină, pot să citesc şi un capitol, sau mult mai mult, dar aşa să ştii că ultimul lucru pe care l-ai făcut în zi, este să citeşti. Foarte important acest lucru.

Întrebare din public: Care este cea mai frumoasă, şi în acelaşi timp, cea mai grea parte la regia de teatru?

Ilinca Prisăcariu: Practic ai în subordine foarte multe elemente. Regizorul gândeşte de la un capăt la altul, ce urmează să vadă oamenii pe scenă. Este un proces, mie mi s-a părut foarte util că am făcut şi masterul de scriere, că am înţeles un pic mai bine cum funcţionează un text de teatru. Porneşte de la text, dar poate nu porneşte mereu de la text, poate porni de la o idee, iar textul vine pe parcurs, cum s-a întâmplat în cazul lor. E foarte divers. Este greu uneori, şi sunt momente în care ai blocaje, sunt momente în care ai blocaje în repetiţii, când lucrezi cu oamenii la scenă, şi efectiv nu ştii cum să rezolvi o anumită situaţie. Şi stai şi te gândeşti, mai găseşti nişte variante, mai faci nişte exerciţii. Apropo de pofta vine mâncând, de multe ori blocajele se scot, încercând constant. Experimentând, improvizând, ieşind un pic din cutie. De multe ori, stăm atât de mult într-o singură chestie, că ni se pare că nu mai vedem luminiţa de la capătul tunelului. Nu mai vedem pădurea de copaci. Cred că ce este frumos, este acel moment când depăşeşti chestia asta, în care zici hai să mai încercăm, hai să facem altfel. Iar la un moment dat, pur şi simplu, se întâmplă. Încep să se lege lucruri. Continui să construieşti. E un moment super special, când îl scoţi din cuptor. Tu stai şi repeţi nişte timp cu oamenii ăia, te văd în fiecare zi, staţi într-o sală de teatru, sau pe o terasă şi staţi voi între voi, şi veniţi cu idei şi vă puneţi sufletul acolo, vă gândiţi ce aţi putea să mai aduceţi. După îl arunci în lume, şi vezi cum e produsul primit de public. E foarte interesant. Şi este interesant şi când sunt păreri împărţite, când se pornesc dezbateri, când se pun întrebări. Cred că depinde mult şi de ce teme alegi. Că unele pun mai multe întrebări decât altele. La unele te uiţi şi zici, da am trăit şi eu asta. Ori mă apuc să ma gândesc la nişte lucruri, sau să îmi pun întrebări, sau să vreau să schimb ceva în viaţa mea. La altele te duci şi spui, am mai învăţat ceva, sau nu m-am gândit la asta, nu am avut niciodată perspectiva asta. Deci mi se pare că la fiecare experienţă ai ceva de învăţat.

Mădălin Guruianu: Pentru că începutul a fost chiar cu doamna voastră profesoară, care mi-a recomandat să vă chem neapărat, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația. Am descoperit doi tineri profesionişti și foarte hotărâți să acșioneze şi chiar fac ceva concret, foarte pe gustul generaţiei actuale. Apreciez în mod deosebit asta pentru că îmi dau seama, cât de mult este avansat teatrul faţă de orice altă artă în ceea ce-i privește pe tineri. Eu lucrez la Opera Comică pentru Copii şi merg foarte des la teatru, la concerte de muzică clasică, la filarmonică, la operă. Dar nu e la fel. Cumva, din nefericire, muzica clasică nu reușește să se racordeze atât de mult la tineri, publicul din sălile de concerte este format din oameni maturi, unii chiar foarte în vârstă, iar asta este o problemă pe termen lung. La teatru când merg, cred că vedeţi toți, cam jumătate din public este tânăr sau foarte tânăr. Simţiţi asta că e o apetenţă mai mare a tinerilor față de teatru sau nu o vedeţi chiar aşa?

Alexandru Ivănoiu: Cred că da, pentru că este mult mai interactiv. Oricine din această sală poate să se ridice, şi mâine să fie într-un spectacol sau să scrie un text. Mai bine sau mai puţin bine, dar poate încercaa. Atunci când e vorba de operă sau juzică clasică, eu nu pot să mă duc să cânt așa dintr-odată. Sau să zic că de mâine voi scrie un libret. Toată componenta asta de muzică clasică nu este accesibilă oricui. Dar la teatru pot scrie ceva ce mă doare pe mine, ştiind că are relevanţă pentru alţii. E aici, foarte aproape, este o formă de artă extrem de lipită de viaţă. Este ceva foarte teatral la doi oameni ce se ceartă pe stradă. Pot să-i privesc, să fiu spectator, sau dacă mă enervez, pot să fiu participant. Este foarte lipit de viaţă. Sunt foarte mulţi dramaturgi tineri, regizori tineri, super mişto. Ascultaţi spectacolele, vedeţi unde mai joacă acei actori tineri, ce mai scriu dramaturgii de la Improbabil, vedeţi ce mai regizează acei oameni, care sunt foarte racordaţi la prezent.

Andruni baciu: Nici nu ştiu cum să închid, căci am rămas tare impresionată de ce s-a întâmplat, şi mă bucur că am reuşit să discutăm liber cu voi. Personal mă bucur că am reuşit să stau alături de voi, să vă ascult, este o experienţă chiar specială, să reuşeşti să cunoşti persoane, care fac ceva atât de special şi sunt atât de implicate.

Ilinca Prisăcariu: Întâlnirea cu voi a fost importantă şi pentru noi. Am făcut teatru în liceu şi a fost super important să ne întâlnim cu oameni care fac asta şi cu care puteam să vorbim sau să-i ascultăm. Întâlnirile de orice fel sunt foarte importante, căci nu ştii cum te schimbă o vorbă pe care o auzi de la un om. Poate nu acum, poate la un moment dat. Şi noi am fost la discuţii la care poate nu s-au legat pe moment unele lucruri.

Alexandru Ivănoiu: Este ok să vă luaţi ce aveţi nevoie. Noi suntem aici, Teatrul Improbabil este pe Spotify, spectacolele noastre se joacă, rămânem în contact. Mulţumim foarte mult de invitaţie.

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.