Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Când am gândit proiectul acesta cu Seri de Lectură, ne aşteptam să cunoaștem câţiva oameni deosebiți dintre cei care scriu dramaturgie în România contemporană. Pe unii dintre ei îi cunoşteam de foarte mulţi ani, pe unii deloc, iar pe unii visam să-i pot întâlni. Cele două Alexandre, cărora le văzusem câteva spectacole, speram că vom reuşi să le aducem la Bucureşti, mai ales că niciuna nu locuieşte aici. Dacă pe Alexandra Badea o să o cunoaşteţi în următorul dialog, pe Alexandra Felseghi o să o cunoaştem acum. Ultimul spectacol pe care l-am văzut este Zeiţe de categoria B, dar mai are şi alte spectacole faine ce i s-au montat peste tot în țară. Abia aştept să ne povestească cum este să scrii teatru în Cluj şi să ţi se joace piesele peste tot în România.

Alexandra Felseghi: Mulţumesc de invitaţie şi mă bucur să vă cunosc. Ce pot să spun despre mine? E foarte ciudat şi nici nu ştiu de unde să o iau. Referitor la când m-am apucat de scris, cred că am simţit tot timpul nevoia de a exprima ceea ce simt în diverse forme, am pornit cu compoziţia în muzică, pentru că am terminat un liceu de muzică, iar până la vârsta de 18 ani nu îmi imaginam viaţa fără muzică. Am făcut pian, iar pe la vârsta de 12 sau 13 ani, am văzut un spectacol despre care am şi ajuns la un moment dat să scriu, să-l citez într-o altă producţie la vârsta adultă. Spectacolul acesta mi-a schimbat cumva percepţia, şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fac parte din această lume a teatrului. Nu ştiam exact sub ce formă, nu ştiam exact în ce fel, orice, dar nu actor, şi subliniez acest lucru, pentru că există un aşa zis mit care circulă, cum că dramaturgii sau regizorii sunt nişte unii care nu au putut fi actori. Cumva că poartă în ei o fărâmă de frustrare, pentru că nu au ajuns actori şi de asta s-au făcut regizori sau dramaturgi sau orice altceva. Eu cred că nu toţi suntem aşa, eu cred că sunt oameni foarte faini ce s-au ocupat de scris teatru, de montat spectacole, din nevoia lor de a se exprima în acest fel, nu pentru că nu ar reuşit sub o altă formă. Pe mine mă fascina foarte tare acest univers, această maşinărie, cum am numit-o în jurnalul meu din vremea respectivă. Cred că acel spectacol, vorbim despre Hamlet al lui Vlad Mugur, a ajuns la un moment dat aproape să mă posede şi să mă obsedeze. Am văzut spectacolul de nici nu mai ştiu câte ori, îl ştiam aproape pe de rost. Niciodată în viaţa mea adultă, nu m-a fascinat vreun spectacol, nu am citit atât de mult despre tot procesul ăsta de lucru, iar acel spectacol m-a convins să doresc să mă exprim în acest fel. Am dat la teatru, la regie, şi după aceea ziceam că sunt regizor de teatru. Absolvind însă facultatea de teatru, secţia regie la Cluj, ca tânăr regizor, căutam texte care să îmi vorbească mie pe problemele şi temele ce mă interesau la vârsta de atunci. Temele nu prea le găseam, şi dacă le găseam, nu aveam bani pentru drepturile de autor, şi atunci am zis că aș pute să le scriu eu. În felul acesta m-am apropiat de dramaturgie, ca un fel de necesitate a mea, de a vorbi despre nişte teme, pe care să le văd materializate într-un produs. Nu ştiu dacă am separat de-a lungul timpului atât de tare textul de montarea lui. Cam zece ani de zile am lucrat şi ca dramaturg şi ca regizor, adică montam propriile texte, după care m-am plictisit de această meserie, cumva schizoidă, de dramaturg – regizor. Am avut norocul să mă întâlnesc cu regizori care au cam aceeaşi direcţie, aceeaşi viziune, aceleaşi valori şi cred că este foarte important asta în momentul în care îţi întâlneşti jumătatea artistică. Din punctul meu de vedere, jumătatea artistică a dramaturgului este regizorul, dar este foarte important să ştiţi să înotaţi în aceeaşi supă, aveţi aceleaşi sistem de valori sau vă întâlniţi la nivel de interese. Am avut acest noroc cu Adina Lazăr, pe urmă şi cu Andrei Măjeri, cu care am lucrat spectacolul de la Teatrelli, ajungând astfel la concluzia, veşnica concluzie, ca două capete gândesc mai bine decât unul singur. Consider că e bine să fie aşa, şi este sănătos să fie aşa, şi este super creativ şi mişto să discuţi cu un regizor, şi el să vadă într-un text de-al tău, sau să pună accentul pe nişte elemente dintr-un text, la care tu nu te-ai gândit iniţial. 

Mădălin Guruianu: O să te rog să ne şi citești puțin dintr-un text de al tău. 

Alexandra Felseghi: Sigur, însă trebuie să vă fac un pic de introducere înainte. O să vă citesc dintr-un text ce a avut premiera în luna iunie a acestui an, fiind un text montat în regia Adinei Lazăr la Zalău, prin Asociaţia Pro Teatru ce a mai montat şi spectacolul Verde Tăiat. Spectacolul vorbeşte despre nişte istorii a unor români ce ajung la un moment dat înapoi în ţară.  Povestea foarte pe scurt este că sunt trei femei, două verişoare şi o mătuşă, care fiecare dintre ele trăiesc în alte contexte, una venind din Roma, cealaltă din Londra iar cea din urmă din Suedia. Ele trăiesc de ani buni în aceste ţări unde şi-au făcut o viaţă, şi se întorc în urma unor evenimente triste, după doi ani de zile înapoi în ţară într-o casă părăsită, moştenită cu ocazia Paştelui. Este primul Paşte după toată nebunia cu pandemia. O să citesc scurte fragmente, bucăţi de monolog ca să se prefigureze un pic povestea, iar apoi dacă aveţi întrebări o să răspund la ele. E personajul Irina, am făcut o trimitere la Cehov, pe ele le cheamă Irina, Maria şi Olga. Olga este verişoara, Irina personajul ce îl voi citi, iar mătuşa lor este Maria. Asta este prima scenă când Irina vine în casa părinţilor ei cu logodnicul ei italian, şi face prezentarea spaţiului. (Urmeaza lectura). Se fac în acest text trimiteri destul de directe înspre dramaturgia lui Cehov, şi am încercat să păstrez nişte puncte ale personajului, dar este un Trei Surori întors. Dacă în textul lui Cehov, surorile vor să plece la Moscova, la Moscova, la Moscova, ei bine cele trei din textul meu au plecat şi visează să se întoarcă. Într-un final, şi o să vă dau spoiler acum, nu se întorc deşi cochetează cu ideea. 

Mădălin Guruianu: E puțin frustrant că mulți dintre tinerii din sală nu au văzut încă un spectacol de-al tău, ca să avem o bază și mai amplă de discuţii. Când am început cu Mihaela Michailov a fost fantastic, pentru că am avut mai mulți din Clubul AMTeatru ocazia să îi vedem un spectacol la replika. Poţi să ne spui ce se joacă acum făcut de tine prin Bucureşti. 

Alexandra Felseghi: Acum în Bucureşti, în mod constant se joacă la Teatrul Odeon spectacolul Nu vorbim despre asta, este un spectacol jucat la Sala Studio, lucrat cu Adina Lazăr. Este vorba despre patru prieteni, foşti colegi de liceu, care se întâlnesc după paisprezece ani, la parastasul de după înmormântarea celui de-al cincilea amic, fost coleg de clasă. El i-a marcat pe toţi în moduri diferite, însă ei nu au vorbit niciodată despre felul în care i-a marcat acest personaj lipsă din piesă, dar care este prezent în toate scenele. Ce mi s-a părut provocator la acest text, este această joacă cu timpul, pentru că vorbim de un prezent în care personajele au peste treizeci de ani, dar în scena următoare au cinci sau cincisprezece ani. Se jonglează foarte mult cu timpul, şi cred că asta a fost provocator şi pentru actorii ce joacă în spectacol, pentru că a trebuit să-şi construiască un personaj coerent şi nu nişte tipologii de copii. Ei aveau foarte clară imaginea personajului lor la vârsta adultă, însă trebuiau să îşi imagineze şi cum era acelaşi personaj în copilărie, în adolescenţă, în prima tinereţe. Este un spectacol la care ţin foarte mult, şi un text ce mie îmi este aproape de suflet, şi care s-a lucrat cu foarte mult drag. 

Mădălin Guruianu: Merită să-l vedeţi pentru că este ca un film ce ţi se derulează pe mai multe planuri. Personal am o problemă cu câteva interpretări, poate că nu erau la nivelul la care trebuia, dar este un spectacol foarte provocator. Efectiv vezi perspective diferite asupra aceluiaşi episod. Merită foarte mult să-l vedeţi, mai ales că este foarte aproape de public în acel studio de la Odeon.  

Alexandra Felseghi: Ce mi s-a părut interesant, tot la nivel de receptare, este că cei din generaţia mea au trăit intens povestea de pe scenă, pentru că există un element foarte pregnant în spectacol, şi anume muzica de pe Atomic. Cei de liceu ce au venit la spectacol ziceau şi noi ne mai distrăm pe muzica aia, şi nouă ne este familiară, într-un fel cred că trece anumite bariere. Nu consider că este un spectacol pentru un public de peste treizeci de ani. În Bucureşti o să se joace pe 27 octombrie, La Academie, în FNT, este un spectacol pe care l-am lucrat cu Andrei Măjeri la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, ce a avut premiera tot în primăvara acestui an. Ambele spectacole au avut premiera în acelaşi weekend şi am ajuns la amândouă. Am fost foarte în temă cu toate repetiţiile în paralel, şi cu cel de la Botoşani şi cu cel de la Odeon, lucrând astfel deodată două proiecte. Spectacolul de la Botoşani este o comedie, pe care eu m-am amuzat scriind-o, Andreea s-a amuzat citind-o iar actorii s-au amuzat lucrând la ea. Este într-un sat fictiv, care are nişte ancore foarte prezente în mediul rural, am încercat să-l scriu într-un grai moldovenesc, însă este recognoscibil în orice altă zonă. Tipologiile din mediul rural sunt aceleaşi şi în Moldova, şi în Ardeal, şi în sud, deci sunt peste tot. Este vorba despre un sat a cărui populaţie este pe cale de dispariţie, aşa cum se întâmplă în satele din România, fie pentru că oamenii pleacă în străinătate la muncă, fie că nu se mai nasc copii. Avem deci acest sat, în care nu s-a mai născut niciun copil de aproximativ cinci ani, şi există doar bătrâni, fiind un no man’s land, în care primarul se hotărăşte să facă zilele comunei în miezul iernii. Evident că nu o să pună el mâna să organizeze, ci îşi găseşte două victime, pe secretara şi pe omul bun la toate de la primărie, să facă talent scouting prin comună, pentru a găsi oameni ce să reprezinte comuna, pentru a ridica nivelul cultural din localitate. Cum nu mai există un cămin cultural deoarece a picat acoperişul, se hotărăsc să facă acest eveniment în barul de lângă cămin, care se numeşte La Academie. Este despre naraţiunile astea dacopate, care-i ajută pe unii să nege cruda realitate, şi anume faptul că tradiţiile noastre sunt pe cale de dispariţie, la fel cum satele noastre sunt pe cale de dispariţie. Pentru textul ăsta mi-a venit ideea dintr-o cercetare de teren pe care o făcusem în vara lui 2022, mergând prin mediul rural, vorbind cu oameni, vorbind cu reprezentanţi ai primăriilor, în încercarea de a afla povestea unei şcoli ce fusese transformată într-o capelă mortuară. Asta mi s-a părut o metaforă pentru întregul mediu rural românesc. Din câte am înţeles nu este doar un caz particular, ci un întreg fenomen. Există o lege ce permite schimbarea destinaţiei unor instituţii ce nu şi-au mai desfăşurat activitatea, în minim trei ani calendaristici. Există aceste şcoli din mediul rural, unde nu mai există activitate pentru că nu mai sunt copii care să meargă la şcoală, iar cei foarte puţini ce mai există sunt duşi la navetă în alte centre mai mari. Nu rentează să angajeze cadre didactice pentru trei copii, iar şcolile din satele respective rămân fără personal, aşadar li se schimbă destinaţia în ceva ce este în folosul comunităţii. Problema este că de obicei se schimbă în capele mortuare sau ceva în genul. Râdem dar există un substrat dramatic în toată povestea asta. Asta se va juca pe 27 octombrie în FNT, iar în ianuarie revin zeiţele la Teatrelli.

Mădălin Guruianu: Zeiţe de categoria B, chiar insist să îl vedeţi pentru că este ceva eliberator în acel spectacol. Numele acelea din final, care se spun din Sfântul Gheorghe, le cunosc foarte bine, Mirela Bucur mi-a fost foarte bună prietenă, am făcut multe proiecte şi spectacole împreună, fiind una dintre colegele foarte vechi ale mamei. Mama este pensionară acum şi chiar îi spuneam Ioanei Gajdo după spectacol, când i-am oferit flori, zic Slavă Domnului că mama mai trăieşte, căci şi-ar fi găsit locul printre numele din enumerarea finală. După spectacol am sunat-o şi i-am zis că este un spectacol ce trebuie să îl vezi, pentru că este vorba şi despre tine, mama. Ce povesteşte Ioana acolo, ce povestesc și celelate două doamne, este uluitor. Am fost atins de spectacol deoarece o ştiu pe Ioana de foarte mult timp, îi cunosc familia, ştiu toată drama prin care a trecut. E un spectacol pe care trebuie să îl vedeţi, cu trei actriţe pe care nu cred că le vedeţi nicăieri în Bucureşti, dar care sunt cu adevărat zeiţe în oraşele lor. Cum a fost experienţa de scriere a spectacolului, pentru că este mult din poveştile lor reale luat în spectacol? Ele îţi povesteau şi tu dramatizai, sau cum?

Alexandra Felseghi: Andrei Măjeri m-a sunat într-o zi pentru a colabora la acest proiect şi am fost atrasă de titlu din prima. Avea o idee pe care mi-a spus-o, şi anume că voia un spectacol care să pornească de la biografii de actriţe. Recunosc că până la acest proiect, nu le cunoşteam pe Ioana Dragoș Gajdó şi Silvia Luca, dar auzisem multe despre ele. Pe Elena Ivanca o ştiam pentru că am mai lucrat împreună cu ocazia spectacolului Nu mai ţine linia ocupată!, jucat la Cluj, şi o şi văzusem în Hamlet al lui Vlad Mugur, în rolul lui Gertrude. Cumva ea îmi era cea mai la îndemână, dar pe restul nu le ştiam, şi recunosc că un pic m-am speriat de lucrul de a construi o poveste, după nişte biografii ale unor oameni ce trebuie să-şi performeze biografia pe scenă. Cred că este o responsabilitate foarte mare, în momentul în care faci asta, şi cred că trebuie să existe o generozitate foarte mare să împărtăşeşti anumite lucruri, mai ales pe cineva pe care cunoşti fix în aceeaşi zi în care tu te deschizi în faţa lui. Eu am fost să iau nişte interviuri acestor trei actriţe, şi cu fiecare am avut întâlniri faţă în faţă, fără ca cealaltă să ştie ce a vorbit. Aveam un set de întrebări, dar au fost nişte discuţii libere ce le-am înregistrat, am întrebat, le-am lăsat să divagheze dacă aveau de divagat. Dacă mi se părea că doresc să dezvolte o anumită experienţă, să mai povestească despre ea, puneam nişte întrebări extra. Au fost discuţii ce le-am înregistrat cu fiecare în parte, pe care apoi le-am transcris, pe care le-am analizat, şi pe care le-am ficţionalizat şi combinat în construirea acestui scenariu. Am mers destul de intuitiv, instinctual, pentru că am simţit la un moment dat că ar trebui pus accentul în spectacol pe o anumită chestiune. De exemplu, mi s-au părut foarte faine experienţele lor despre maternitate versus cariera de actriţă. Acolo mi s-a părut că există un filon foarte bun de exploatat, sau momentele de când ai simţit că asta vrei să faci în viaţă. Am analizat aceste interviuri, mi-am dat seama unde există anumite asemănări între ele, unde există diferenţe între ele, unde sunt complicităţi, pentru că nu sunt toate trei în aceeaşi direcţie. Sunt episoade diferite pe care le-am extras din analiza acestor interviuri, şi din asta am prelucrat. Nu ştiu dacă scenariul ieşea aşa dacă ele nu ar fi avut această generozitate şi deschidere de a discuta cu mine. De a-şi lua acest timp să se deschidă, şi cred că este foarte greu să te deschizi în faţa cuiva pe care îl vezi prima dată. În momentul în care cineva îţi zice: spune despre tine, mai ales dacă nu-l cunoşti, iniţial te blochezi, pentru că sunt atât de multe şi nimic de spus de fapt, încât nu ai idee de unde să o începi. Ele au găsit o cale şi mă bucur că m-au luat în această aventură împreună, şi au avut încredere în mine să îmi împărtăşească aceste lucruri.  

Mădălin Guruianu: Spectacolul ăsta mi se pare unicat, că nu prea ai cum să îl joci cu alte trei actriţe, pentru că ar avea alte experienţe. Ai scrie pentru alte trei actriţe, sau ar putea cineva să-l ia şi să-l adapteze?

Alexandra Felseghi: Forma asta pe care o are spectacolul, regulile jocului, că se întâlnesc trei sau cinci actori asta se poate face, însă nu va ieşi la fel, pentru că experienţele sunt diferite. Poate să existe un format, să se facă episoade, dar să nu se repete experienţele. Pentru mine miza la acest spectacol este înspre public, în sensul în care vin în public oameni ce nu au o legătură directă cu teatrul, şi care tot ajung să se regăsească într-un anumit aspect sau experienţă despre care ele povestesc. Cred că asta trebuie luat în calcul de fiecare dată, faptul că fiecare dintre cei care este în sală, poate să ia ceva ce e bun pentru el, ce-i vorbeşte lui, pe limba lui, pe experienţele lui. Poate să zică cineva şi da, acest spectacol este pentru mine. Spectacolul este despre ele trei, însă este şi despre o anumită categorie de actriţe de patruzeci de ani, dar este şi despre o actriţă de douăzeci, dar şi despre cineva care are o cu totul altă meserie, dar poate înţeleg eşecul şi lupta asta între viaţa personală şi carieră. Cred că aici este cheia, cum alegi acele experienţe şi cum le formulezi, în aşa măsură încât fiecare să ia ceea ce-i vorbeşte lui. Cred că aici este generozitatea în teatru, să poţi să împarţi experienţele astea, fie că eşti actor, fie că eşti dramaturg sau regizor, şi să nu faci totul despre tine să o faci şi pentru ceilalţi, în aşa măsură încât să zică celălalt că textul este şi despre el. 

Mădălin Guruianu: Tu trăieşti din dramaturgie, ţi se pare ok, sau cum faci acest lucru în România de azi? Ai spus că nu mai montezi acum.

Alexandra Felseghi: Nu am mai montat din 2017, însă nu am zis că nu voi mai monta niciodată, am zis că fac o pauză, pentru că nu mai simţeam niciun fel de tragere de inimă să montez spectacole. Am simţit însă o foarte mare plăcere să scriu spectacole. Din punctul meu de vedere, un text de teatru este un text utilitar, eu aşa îl denumesc. În sensul că el nu este iniţial făcut pentru a fi citit, ci pentru a fi montat, şi cred că dramaturgul este un partener de echipă foarte deschis, foarte maleabil, mai ales că lucrez cu multe variante de text. Urmează să şi public nişte texte ce au fost deja montate, măcar una să fi avut, şi cred că scopul principal al unui text de teatru este să servească ca baza înspre o montare. De asta zic că textul dramatic este ca o hartă a unui lucru viu. Textul trebuie să fie viu şi să se adapteze în funcţie de necesităţile scenei, iar mie ca dramaturg îmi place să iau parte la acest proces. Eu nu sunt acel autor care scrie acasă, îţi dă textul şi spune ăsta e textul şi mă supăr dacă tai vreun cuvânt. Eu consider că textul este un organism viu, ce trebuie să fie foarte natural, să-i vină natural actorului. Aşadar, dacă un actor zice că nu îmi intră chestia asta, său nu-i sună lui bine, nu pot să zic ăsta-i textul găseşte tu o soluţie. Hai să vedem cum propui tu să spui replica asta, în aşa măsură să îţi sune natural? Pentru că el îmi poartă textul, el trebuie să fie confortabil cu acel text, să fie natural cu el. Este ca şi costumul ce-l poartă pe scenă şi este necesar să-i vină în personaj. Dacă costumul este mare se mai pune o pensă, se mai taie, se mai adaptează şi la fel se întâmplă şi cu textul. E viu şi trebuie să fie viu. 

Intervenție din public: Povestea din spectacolul Nu vorbim despre asta, a fost inspirată din viaţa reală? De exemplu, şi eu mă mai gândesc uneori, dacă într-o zi nu aş mai fi, ce impact ar avea asta asupra celorlalţi, şi sunt curioasă dacă a fost cineva care a plecat, şi a avut un impact asupra dumneavoastră?

Alexandra Felseghi: Ideea cu omul care nu mai este a venit mult mai târziu în poveste. Asta pentru că aveam nevoie de un eveniment, care să lege experienţele celor patru care sunt în scenă. Pe mine mă interesa să expun experienţele lor, în relaţiile cu părinţii şi felul în care ajungem să ne acceptăm părinţii, să fim ca ei sau să nu fim ca ei. Ideea cu moartea a venit mult mai târziu, pentru că îmi trebuia un cadru care să-i adune pe toţi.

Mădălin Guruianu: Deci nu aveai tot desfășurătorul de la A la Z, așa cum spuneau antevorbitorii tai.

Alexandra Felseghi: Eu trebuie să îmi scriu povestea şi mi-o scriu ca pe o compunere. Nu mă gândesc la vai ce talent artistic am eu. O scriu ca o compunere de clasa a patra, să fie cât mai simplu. Dar am nevoie de acest fir roşu al poveştii, pentru a putea extrage unde mă concentrez, reţeaua de relaţii a personajelor, şi să construiesc acest conflict. Într-o primă fază, cam toate textele pornesc de la o compunere de o pagină şi jumătate. Cu cât simplific mai tare subiectul, cu atât îmi este mai clar firul roşu. Pe acela pot să brodez şi să construiesc, iar în acest caz aveam nevoie de acel cadru, şi m-am gândit unde se adună toată lumea, de la o anumită vârstă? Putea să fie şi întâlnirea de zece ani, ori Crăciunul sau Paştele, dar mi s-a părut mai interesant asta cu parastasul.  

Intervenție din public: Când vă apucaţi să scrieţi un text, aveţi finalul în cap de la început sau acesta vine pe parcurs?

Alexandra Felseghi: Depinde de text şi de poveste. De multe ori nu ştiu cum se termină, dar nici nu vreau să trag de mine. Mie nu mi se pare că este o meserie pe care să o petreci doar la laptop, şi de multe ori fac o plimbare prin parc, gătesc, şi la un moment dat o să îmi vină şi cheia finalului. Uneori am finalul de la început, alteori este un proces mai lung, sau poate schimb finalul pentru că mi se pare prea slab. Nu pot să zic trebuie să am finalul, trebuie să ştiu cum se termină, eu trebuie să ştiu de unde începe. Mi se mai întâmplă să scriu scene random, şi nu ştiu unde vor avea loc în toată structura, pentru că până la urmă este o structură, şi ţi-o construieşti la un moment dat. Uneori o poţi construi pentru că tema dictează o anume abordare a subiectului. Nu am o reţetă pentru că procesul de lucru este diferit în funcţie de temă, uneori necesită mai multă documentare, alteori mai puţină pentru că subiectul este mult mai aproape de mine, sau este o experienţă pe care am trăit-o sau văzut-o la cei din anturajul meu. Alteori trebuie să citesc foarte mult, pentru că atunci când nu înţeleg ceva, eu sunt omul care merge şi citeşte, şi îmi extrag anumite elemente pentru cercetare. Cred că este foarte important acest proces pe care nu ai cum să-l trișezi. Eu nu cred că ideile bune vin stând la laptop. Procesul de creaţie vine şi atunci când citeşti articole, reportaje, citeşti o carte, şi de acolo îţi vine o idee. Ele trebuie generate, nu vin aşa că ne-au izbit la un moment dat, ele se creează prin această documentare. Nu este un proces pe care îl poţi trece aşa uşor. Nu am finalul în cap, de multe ori îmi vine pe ceea ce am construit. Iarăşi, un alt element important în tot procesul de lucru, pe mine mă ajută dialogul cu regizorul. Acest dialog pentru mine este revelator, întrebările pe care mi le adresează în timpul procesului de lucru, şi prin întrebările pe care mi le pune, sau prin ce feedback primesc de la regizor, ajung să îmi consolidez şi să îmi dezvolt ideea. Ei sunt primii cititori, iar eu ţin foarte mult la acest dialog.

Mădălin Guruianu: Poţi să ne spui aşa în premieră, dacă lucrezi la ceva acum, ceva ce nu a ieşit încă?

Alexandra Felseghi: Da, însă îmi este foarte greu să vorbesc despre subiect, asta deoarece sunt încă foarte la început. Ideea este ca o să iasă în această stagiune, undeva mai la primăvară, şi o să vedeţi, dar nu pot discuta încă despre subiect pentru că ideea este firavă iar dacă o verbalizez dispare. 

Mădălin Guruianu: Mulțumim frumos pentru disponibilitatea de a veni tocmai de la Cluj și te mai așteptăm la Clubul AMTeatru!

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.

Seri de Lectură AMTeatru cu Alexandra Felseghi

Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Când am gândit proiectul acesta cu Seri de Lectură, ne aşteptam să cunoaștem câţiva oameni deosebiți dintre cei care scriu dramaturgie în România contemporană. Pe unii dintre ei îi cunoşteam de foarte mulţi ani, pe unii deloc, iar pe unii visam să-i pot întâlni. Cele două Alexandre, cărora le văzusem câteva spectacole, speram că vom reuşi să le aducem la Bucureşti, mai ales că niciuna nu locuieşte aici. Dacă pe Alexandra Badea o să o cunoaşteţi în următorul dialog, pe Alexandra Felseghi o să o cunoaştem acum. Ultimul spectacol pe care l-am văzut este Zeiţe de categoria B, dar mai are şi alte spectacole faine ce i s-au montat peste tot în țară. Abia aştept să ne povestească cum este să scrii teatru în Cluj şi să ţi se joace piesele peste tot în România.

Alexandra Felseghi: Mulţumesc de invitaţie şi mă bucur să vă cunosc. Ce pot să spun despre mine? E foarte ciudat şi nici nu ştiu de unde să o iau. Referitor la când m-am apucat de scris, cred că am simţit tot timpul nevoia de a exprima ceea ce simt în diverse forme, am pornit cu compoziţia în muzică, pentru că am terminat un liceu de muzică, iar până la vârsta de 18 ani nu îmi imaginam viaţa fără muzică. Am făcut pian, iar pe la vârsta de 12 sau 13 ani, am văzut un spectacol despre care am şi ajuns la un moment dat să scriu, să-l citez într-o altă producţie la vârsta adultă. Spectacolul acesta mi-a schimbat cumva percepţia, şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fac parte din această lume a teatrului. Nu ştiam exact sub ce formă, nu ştiam exact în ce fel, orice, dar nu actor, şi subliniez acest lucru, pentru că există un aşa zis mit care circulă, cum că dramaturgii sau regizorii sunt nişte unii care nu au putut fi actori. Cumva că poartă în ei o fărâmă de frustrare, pentru că nu au ajuns actori şi de asta s-au făcut regizori sau dramaturgi sau orice altceva. Eu cred că nu toţi suntem aşa, eu cred că sunt oameni foarte faini ce s-au ocupat de scris teatru, de montat spectacole, din nevoia lor de a se exprima în acest fel, nu pentru că nu ar reuşit sub o altă formă. Pe mine mă fascina foarte tare acest univers, această maşinărie, cum am numit-o în jurnalul meu din vremea respectivă. Cred că acel spectacol, vorbim despre Hamlet al lui Vlad Mugur, a ajuns la un moment dat aproape să mă posede şi să mă obsedeze. Am văzut spectacolul de nici nu mai ştiu câte ori, îl ştiam aproape pe de rost. Niciodată în viaţa mea adultă, nu m-a fascinat vreun spectacol, nu am citit atât de mult despre tot procesul ăsta de lucru, iar acel spectacol m-a convins să doresc să mă exprim în acest fel. Am dat la teatru, la regie, şi după aceea ziceam că sunt regizor de teatru. Absolvind însă facultatea de teatru, secţia regie la Cluj, ca tânăr regizor, căutam texte care să îmi vorbească mie pe problemele şi temele ce mă interesau la vârsta de atunci. Temele nu prea le găseam, şi dacă le găseam, nu aveam bani pentru drepturile de autor, şi atunci am zis că aș pute să le scriu eu. În felul acesta m-am apropiat de dramaturgie, ca un fel de necesitate a mea, de a vorbi despre nişte teme, pe care să le văd materializate într-un produs. Nu ştiu dacă am separat de-a lungul timpului atât de tare textul de montarea lui. Cam zece ani de zile am lucrat şi ca dramaturg şi ca regizor, adică montam propriile texte, după care m-am plictisit de această meserie, cumva schizoidă, de dramaturg – regizor. Am avut norocul să mă întâlnesc cu regizori care au cam aceeaşi direcţie, aceeaşi viziune, aceleaşi valori şi cred că este foarte important asta în momentul în care îţi întâlneşti jumătatea artistică. Din punctul meu de vedere, jumătatea artistică a dramaturgului este regizorul, dar este foarte important să ştiţi să înotaţi în aceeaşi supă, aveţi aceleaşi sistem de valori sau vă întâlniţi la nivel de interese. Am avut acest noroc cu Adina Lazăr, pe urmă şi cu Andrei Măjeri, cu care am lucrat spectacolul de la Teatrelli, ajungând astfel la concluzia, veşnica concluzie, ca două capete gândesc mai bine decât unul singur. Consider că e bine să fie aşa, şi este sănătos să fie aşa, şi este super creativ şi mişto să discuţi cu un regizor, şi el să vadă într-un text de-al tău, sau să pună accentul pe nişte elemente dintr-un text, la care tu nu te-ai gândit iniţial. 

Mădălin Guruianu: O să te rog să ne şi citești puțin dintr-un text de al tău. 

Alexandra Felseghi: Sigur, însă trebuie să vă fac un pic de introducere înainte. O să vă citesc dintr-un text ce a avut premiera în luna iunie a acestui an, fiind un text montat în regia Adinei Lazăr la Zalău, prin Asociaţia Pro Teatru ce a mai montat şi spectacolul Verde Tăiat. Spectacolul vorbeşte despre nişte istorii a unor români ce ajung la un moment dat înapoi în ţară.  Povestea foarte pe scurt este că sunt trei femei, două verişoare şi o mătuşă, care fiecare dintre ele trăiesc în alte contexte, una venind din Roma, cealaltă din Londra iar cea din urmă din Suedia. Ele trăiesc de ani buni în aceste ţări unde şi-au făcut o viaţă, şi se întorc în urma unor evenimente triste, după doi ani de zile înapoi în ţară într-o casă părăsită, moştenită cu ocazia Paştelui. Este primul Paşte după toată nebunia cu pandemia. O să citesc scurte fragmente, bucăţi de monolog ca să se prefigureze un pic povestea, iar apoi dacă aveţi întrebări o să răspund la ele. E personajul Irina, am făcut o trimitere la Cehov, pe ele le cheamă Irina, Maria şi Olga. Olga este verişoara, Irina personajul ce îl voi citi, iar mătuşa lor este Maria. Asta este prima scenă când Irina vine în casa părinţilor ei cu logodnicul ei italian, şi face prezentarea spaţiului. (Urmeaza lectura). Se fac în acest text trimiteri destul de directe înspre dramaturgia lui Cehov, şi am încercat să păstrez nişte puncte ale personajului, dar este un Trei Surori întors. Dacă în textul lui Cehov, surorile vor să plece la Moscova, la Moscova, la Moscova, ei bine cele trei din textul meu au plecat şi visează să se întoarcă. Într-un final, şi o să vă dau spoiler acum, nu se întorc deşi cochetează cu ideea. 

Mădălin Guruianu: E puțin frustrant că mulți dintre tinerii din sală nu au văzut încă un spectacol de-al tău, ca să avem o bază și mai amplă de discuţii. Când am început cu Mihaela Michailov a fost fantastic, pentru că am avut mai mulți din Clubul AMTeatru ocazia să îi vedem un spectacol la replika. Poţi să ne spui ce se joacă acum făcut de tine prin Bucureşti. 

Alexandra Felseghi: Acum în Bucureşti, în mod constant se joacă la Teatrul Odeon spectacolul Nu vorbim despre asta, este un spectacol jucat la Sala Studio, lucrat cu Adina Lazăr. Este vorba despre patru prieteni, foşti colegi de liceu, care se întâlnesc după paisprezece ani, la parastasul de după înmormântarea celui de-al cincilea amic, fost coleg de clasă. El i-a marcat pe toţi în moduri diferite, însă ei nu au vorbit niciodată despre felul în care i-a marcat acest personaj lipsă din piesă, dar care este prezent în toate scenele. Ce mi s-a părut provocator la acest text, este această joacă cu timpul, pentru că vorbim de un prezent în care personajele au peste treizeci de ani, dar în scena următoare au cinci sau cincisprezece ani. Se jonglează foarte mult cu timpul, şi cred că asta a fost provocator şi pentru actorii ce joacă în spectacol, pentru că a trebuit să-şi construiască un personaj coerent şi nu nişte tipologii de copii. Ei aveau foarte clară imaginea personajului lor la vârsta adultă, însă trebuiau să îşi imagineze şi cum era acelaşi personaj în copilărie, în adolescenţă, în prima tinereţe. Este un spectacol la care ţin foarte mult, şi un text ce mie îmi este aproape de suflet, şi care s-a lucrat cu foarte mult drag. 

Mădălin Guruianu: Merită să-l vedeţi pentru că este ca un film ce ţi se derulează pe mai multe planuri. Personal am o problemă cu câteva interpretări, poate că nu erau la nivelul la care trebuia, dar este un spectacol foarte provocator. Efectiv vezi perspective diferite asupra aceluiaşi episod. Merită foarte mult să-l vedeţi, mai ales că este foarte aproape de public în acel studio de la Odeon.  

Alexandra Felseghi: Ce mi s-a părut interesant, tot la nivel de receptare, este că cei din generaţia mea au trăit intens povestea de pe scenă, pentru că există un element foarte pregnant în spectacol, şi anume muzica de pe Atomic. Cei de liceu ce au venit la spectacol ziceau şi noi ne mai distrăm pe muzica aia, şi nouă ne este familiară, într-un fel cred că trece anumite bariere. Nu consider că este un spectacol pentru un public de peste treizeci de ani. În Bucureşti o să se joace pe 27 octombrie, La Academie, în FNT, este un spectacol pe care l-am lucrat cu Andrei Măjeri la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, ce a avut premiera tot în primăvara acestui an. Ambele spectacole au avut premiera în acelaşi weekend şi am ajuns la amândouă. Am fost foarte în temă cu toate repetiţiile în paralel, şi cu cel de la Botoşani şi cu cel de la Odeon, lucrând astfel deodată două proiecte. Spectacolul de la Botoşani este o comedie, pe care eu m-am amuzat scriind-o, Andreea s-a amuzat citind-o iar actorii s-au amuzat lucrând la ea. Este într-un sat fictiv, care are nişte ancore foarte prezente în mediul rural, am încercat să-l scriu într-un grai moldovenesc, însă este recognoscibil în orice altă zonă. Tipologiile din mediul rural sunt aceleaşi şi în Moldova, şi în Ardeal, şi în sud, deci sunt peste tot. Este vorba despre un sat a cărui populaţie este pe cale de dispariţie, aşa cum se întâmplă în satele din România, fie pentru că oamenii pleacă în străinătate la muncă, fie că nu se mai nasc copii. Avem deci acest sat, în care nu s-a mai născut niciun copil de aproximativ cinci ani, şi există doar bătrâni, fiind un no man’s land, în care primarul se hotărăşte să facă zilele comunei în miezul iernii. Evident că nu o să pună el mâna să organizeze, ci îşi găseşte două victime, pe secretara şi pe omul bun la toate de la primărie, să facă talent scouting prin comună, pentru a găsi oameni ce să reprezinte comuna, pentru a ridica nivelul cultural din localitate. Cum nu mai există un cămin cultural deoarece a picat acoperişul, se hotărăsc să facă acest eveniment în barul de lângă cămin, care se numeşte La Academie. Este despre naraţiunile astea dacopate, care-i ajută pe unii să nege cruda realitate, şi anume faptul că tradiţiile noastre sunt pe cale de dispariţie, la fel cum satele noastre sunt pe cale de dispariţie. Pentru textul ăsta mi-a venit ideea dintr-o cercetare de teren pe care o făcusem în vara lui 2022, mergând prin mediul rural, vorbind cu oameni, vorbind cu reprezentanţi ai primăriilor, în încercarea de a afla povestea unei şcoli ce fusese transformată într-o capelă mortuară. Asta mi s-a părut o metaforă pentru întregul mediu rural românesc. Din câte am înţeles nu este doar un caz particular, ci un întreg fenomen. Există o lege ce permite schimbarea destinaţiei unor instituţii ce nu şi-au mai desfăşurat activitatea, în minim trei ani calendaristici. Există aceste şcoli din mediul rural, unde nu mai există activitate pentru că nu mai sunt copii care să meargă la şcoală, iar cei foarte puţini ce mai există sunt duşi la navetă în alte centre mai mari. Nu rentează să angajeze cadre didactice pentru trei copii, iar şcolile din satele respective rămân fără personal, aşadar li se schimbă destinaţia în ceva ce este în folosul comunităţii. Problema este că de obicei se schimbă în capele mortuare sau ceva în genul. Râdem dar există un substrat dramatic în toată povestea asta. Asta se va juca pe 27 octombrie în FNT, iar în ianuarie revin zeiţele la Teatrelli.

Mădălin Guruianu: Zeiţe de categoria B, chiar insist să îl vedeţi pentru că este ceva eliberator în acel spectacol. Numele acelea din final, care se spun din Sfântul Gheorghe, le cunosc foarte bine, Mirela Bucur mi-a fost foarte bună prietenă, am făcut multe proiecte şi spectacole împreună, fiind una dintre colegele foarte vechi ale mamei. Mama este pensionară acum şi chiar îi spuneam Ioanei Gajdo după spectacol, când i-am oferit flori, zic Slavă Domnului că mama mai trăieşte, căci şi-ar fi găsit locul printre numele din enumerarea finală. După spectacol am sunat-o şi i-am zis că este un spectacol ce trebuie să îl vezi, pentru că este vorba şi despre tine, mama. Ce povesteşte Ioana acolo, ce povestesc și celelate două doamne, este uluitor. Am fost atins de spectacol deoarece o ştiu pe Ioana de foarte mult timp, îi cunosc familia, ştiu toată drama prin care a trecut. E un spectacol pe care trebuie să îl vedeţi, cu trei actriţe pe care nu cred că le vedeţi nicăieri în Bucureşti, dar care sunt cu adevărat zeiţe în oraşele lor. Cum a fost experienţa de scriere a spectacolului, pentru că este mult din poveştile lor reale luat în spectacol? Ele îţi povesteau şi tu dramatizai, sau cum?

Alexandra Felseghi: Andrei Măjeri m-a sunat într-o zi pentru a colabora la acest proiect şi am fost atrasă de titlu din prima. Avea o idee pe care mi-a spus-o, şi anume că voia un spectacol care să pornească de la biografii de actriţe. Recunosc că până la acest proiect, nu le cunoşteam pe Ioana Dragoș Gajdó şi Silvia Luca, dar auzisem multe despre ele. Pe Elena Ivanca o ştiam pentru că am mai lucrat împreună cu ocazia spectacolului Nu mai ţine linia ocupată!, jucat la Cluj, şi o şi văzusem în Hamlet al lui Vlad Mugur, în rolul lui Gertrude. Cumva ea îmi era cea mai la îndemână, dar pe restul nu le ştiam, şi recunosc că un pic m-am speriat de lucrul de a construi o poveste, după nişte biografii ale unor oameni ce trebuie să-şi performeze biografia pe scenă. Cred că este o responsabilitate foarte mare, în momentul în care faci asta, şi cred că trebuie să existe o generozitate foarte mare să împărtăşeşti anumite lucruri, mai ales pe cineva pe care cunoşti fix în aceeaşi zi în care tu te deschizi în faţa lui. Eu am fost să iau nişte interviuri acestor trei actriţe, şi cu fiecare am avut întâlniri faţă în faţă, fără ca cealaltă să ştie ce a vorbit. Aveam un set de întrebări, dar au fost nişte discuţii libere ce le-am înregistrat, am întrebat, le-am lăsat să divagheze dacă aveau de divagat. Dacă mi se părea că doresc să dezvolte o anumită experienţă, să mai povestească despre ea, puneam nişte întrebări extra. Au fost discuţii ce le-am înregistrat cu fiecare în parte, pe care apoi le-am transcris, pe care le-am analizat, şi pe care le-am ficţionalizat şi combinat în construirea acestui scenariu. Am mers destul de intuitiv, instinctual, pentru că am simţit la un moment dat că ar trebui pus accentul în spectacol pe o anumită chestiune. De exemplu, mi s-au părut foarte faine experienţele lor despre maternitate versus cariera de actriţă. Acolo mi s-a părut că există un filon foarte bun de exploatat, sau momentele de când ai simţit că asta vrei să faci în viaţă. Am analizat aceste interviuri, mi-am dat seama unde există anumite asemănări între ele, unde există diferenţe între ele, unde sunt complicităţi, pentru că nu sunt toate trei în aceeaşi direcţie. Sunt episoade diferite pe care le-am extras din analiza acestor interviuri, şi din asta am prelucrat. Nu ştiu dacă scenariul ieşea aşa dacă ele nu ar fi avut această generozitate şi deschidere de a discuta cu mine. De a-şi lua acest timp să se deschidă, şi cred că este foarte greu să te deschizi în faţa cuiva pe care îl vezi prima dată. În momentul în care cineva îţi zice: spune despre tine, mai ales dacă nu-l cunoşti, iniţial te blochezi, pentru că sunt atât de multe şi nimic de spus de fapt, încât nu ai idee de unde să o începi. Ele au găsit o cale şi mă bucur că m-au luat în această aventură împreună, şi au avut încredere în mine să îmi împărtăşească aceste lucruri.  

Mădălin Guruianu: Spectacolul ăsta mi se pare unicat, că nu prea ai cum să îl joci cu alte trei actriţe, pentru că ar avea alte experienţe. Ai scrie pentru alte trei actriţe, sau ar putea cineva să-l ia şi să-l adapteze?

Alexandra Felseghi: Forma asta pe care o are spectacolul, regulile jocului, că se întâlnesc trei sau cinci actori asta se poate face, însă nu va ieşi la fel, pentru că experienţele sunt diferite. Poate să existe un format, să se facă episoade, dar să nu se repete experienţele. Pentru mine miza la acest spectacol este înspre public, în sensul în care vin în public oameni ce nu au o legătură directă cu teatrul, şi care tot ajung să se regăsească într-un anumit aspect sau experienţă despre care ele povestesc. Cred că asta trebuie luat în calcul de fiecare dată, faptul că fiecare dintre cei care este în sală, poate să ia ceva ce e bun pentru el, ce-i vorbeşte lui, pe limba lui, pe experienţele lui. Poate să zică cineva şi da, acest spectacol este pentru mine. Spectacolul este despre ele trei, însă este şi despre o anumită categorie de actriţe de patruzeci de ani, dar este şi despre o actriţă de douăzeci, dar şi despre cineva care are o cu totul altă meserie, dar poate înţeleg eşecul şi lupta asta între viaţa personală şi carieră. Cred că aici este cheia, cum alegi acele experienţe şi cum le formulezi, în aşa măsură încât fiecare să ia ceea ce-i vorbeşte lui. Cred că aici este generozitatea în teatru, să poţi să împarţi experienţele astea, fie că eşti actor, fie că eşti dramaturg sau regizor, şi să nu faci totul despre tine să o faci şi pentru ceilalţi, în aşa măsură încât să zică celălalt că textul este şi despre el. 

Mădălin Guruianu: Tu trăieşti din dramaturgie, ţi se pare ok, sau cum faci acest lucru în România de azi? Ai spus că nu mai montezi acum.

Alexandra Felseghi: Nu am mai montat din 2017, însă nu am zis că nu voi mai monta niciodată, am zis că fac o pauză, pentru că nu mai simţeam niciun fel de tragere de inimă să montez spectacole. Am simţit însă o foarte mare plăcere să scriu spectacole. Din punctul meu de vedere, un text de teatru este un text utilitar, eu aşa îl denumesc. În sensul că el nu este iniţial făcut pentru a fi citit, ci pentru a fi montat, şi cred că dramaturgul este un partener de echipă foarte deschis, foarte maleabil, mai ales că lucrez cu multe variante de text. Urmează să şi public nişte texte ce au fost deja montate, măcar una să fi avut, şi cred că scopul principal al unui text de teatru este să servească ca baza înspre o montare. De asta zic că textul dramatic este ca o hartă a unui lucru viu. Textul trebuie să fie viu şi să se adapteze în funcţie de necesităţile scenei, iar mie ca dramaturg îmi place să iau parte la acest proces. Eu nu sunt acel autor care scrie acasă, îţi dă textul şi spune ăsta e textul şi mă supăr dacă tai vreun cuvânt. Eu consider că textul este un organism viu, ce trebuie să fie foarte natural, să-i vină natural actorului. Aşadar, dacă un actor zice că nu îmi intră chestia asta, său nu-i sună lui bine, nu pot să zic ăsta-i textul găseşte tu o soluţie. Hai să vedem cum propui tu să spui replica asta, în aşa măsură să îţi sune natural? Pentru că el îmi poartă textul, el trebuie să fie confortabil cu acel text, să fie natural cu el. Este ca şi costumul ce-l poartă pe scenă şi este necesar să-i vină în personaj. Dacă costumul este mare se mai pune o pensă, se mai taie, se mai adaptează şi la fel se întâmplă şi cu textul. E viu şi trebuie să fie viu. 

Intervenție din public: Povestea din spectacolul Nu vorbim despre asta, a fost inspirată din viaţa reală? De exemplu, şi eu mă mai gândesc uneori, dacă într-o zi nu aş mai fi, ce impact ar avea asta asupra celorlalţi, şi sunt curioasă dacă a fost cineva care a plecat, şi a avut un impact asupra dumneavoastră?

Alexandra Felseghi: Ideea cu omul care nu mai este a venit mult mai târziu în poveste. Asta pentru că aveam nevoie de un eveniment, care să lege experienţele celor patru care sunt în scenă. Pe mine mă interesa să expun experienţele lor, în relaţiile cu părinţii şi felul în care ajungem să ne acceptăm părinţii, să fim ca ei sau să nu fim ca ei. Ideea cu moartea a venit mult mai târziu, pentru că îmi trebuia un cadru care să-i adune pe toţi.

Mădălin Guruianu: Deci nu aveai tot desfășurătorul de la A la Z, așa cum spuneau antevorbitorii tai.

Alexandra Felseghi: Eu trebuie să îmi scriu povestea şi mi-o scriu ca pe o compunere. Nu mă gândesc la vai ce talent artistic am eu. O scriu ca o compunere de clasa a patra, să fie cât mai simplu. Dar am nevoie de acest fir roşu al poveştii, pentru a putea extrage unde mă concentrez, reţeaua de relaţii a personajelor, şi să construiesc acest conflict. Într-o primă fază, cam toate textele pornesc de la o compunere de o pagină şi jumătate. Cu cât simplific mai tare subiectul, cu atât îmi este mai clar firul roşu. Pe acela pot să brodez şi să construiesc, iar în acest caz aveam nevoie de acel cadru, şi m-am gândit unde se adună toată lumea, de la o anumită vârstă? Putea să fie şi întâlnirea de zece ani, ori Crăciunul sau Paştele, dar mi s-a părut mai interesant asta cu parastasul.  

Intervenție din public: Când vă apucaţi să scrieţi un text, aveţi finalul în cap de la început sau acesta vine pe parcurs?

Alexandra Felseghi: Depinde de text şi de poveste. De multe ori nu ştiu cum se termină, dar nici nu vreau să trag de mine. Mie nu mi se pare că este o meserie pe care să o petreci doar la laptop, şi de multe ori fac o plimbare prin parc, gătesc, şi la un moment dat o să îmi vină şi cheia finalului. Uneori am finalul de la început, alteori este un proces mai lung, sau poate schimb finalul pentru că mi se pare prea slab. Nu pot să zic trebuie să am finalul, trebuie să ştiu cum se termină, eu trebuie să ştiu de unde începe. Mi se mai întâmplă să scriu scene random, şi nu ştiu unde vor avea loc în toată structura, pentru că până la urmă este o structură, şi ţi-o construieşti la un moment dat. Uneori o poţi construi pentru că tema dictează o anume abordare a subiectului. Nu am o reţetă pentru că procesul de lucru este diferit în funcţie de temă, uneori necesită mai multă documentare, alteori mai puţină pentru că subiectul este mult mai aproape de mine, sau este o experienţă pe care am trăit-o sau văzut-o la cei din anturajul meu. Alteori trebuie să citesc foarte mult, pentru că atunci când nu înţeleg ceva, eu sunt omul care merge şi citeşte, şi îmi extrag anumite elemente pentru cercetare. Cred că este foarte important acest proces pe care nu ai cum să-l trișezi. Eu nu cred că ideile bune vin stând la laptop. Procesul de creaţie vine şi atunci când citeşti articole, reportaje, citeşti o carte, şi de acolo îţi vine o idee. Ele trebuie generate, nu vin aşa că ne-au izbit la un moment dat, ele se creează prin această documentare. Nu este un proces pe care îl poţi trece aşa uşor. Nu am finalul în cap, de multe ori îmi vine pe ceea ce am construit. Iarăşi, un alt element important în tot procesul de lucru, pe mine mă ajută dialogul cu regizorul. Acest dialog pentru mine este revelator, întrebările pe care mi le adresează în timpul procesului de lucru, şi prin întrebările pe care mi le pune, sau prin ce feedback primesc de la regizor, ajung să îmi consolidez şi să îmi dezvolt ideea. Ei sunt primii cititori, iar eu ţin foarte mult la acest dialog.

Mădălin Guruianu: Poţi să ne spui aşa în premieră, dacă lucrezi la ceva acum, ceva ce nu a ieşit încă?

Alexandra Felseghi: Da, însă îmi este foarte greu să vorbesc despre subiect, asta deoarece sunt încă foarte la început. Ideea este ca o să iasă în această stagiune, undeva mai la primăvară, şi o să vedeţi, dar nu pot discuta încă despre subiect pentru că ideea este firavă iar dacă o verbalizez dispare. 

Mădălin Guruianu: Mulțumim frumos pentru disponibilitatea de a veni tocmai de la Cluj și te mai așteptăm la Clubul AMTeatru!

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.