Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Ne bucurăm tare mult că începem, şi că a acceptat invitaţia noastră doamna Mihaela Michailov, Mă bucur şi că mare parte dintre voi aţi văzut deja spectacolul de sâmbătă. Despre asta o să şi vorbim pentru că au fost foarte interesante reacțiile voastre la final. Eu voi spune doar două vorbe, şi mulţumesc pe această cale Ministerului Culturii că ne-a susţinut proiectul acesta şi că împreună putem să aducem nu doar zece, cât sunt trecuţi în proiect, pentru că zece vedeţi doar acum anunțați, însă mai sunt zece dramaturgi în aşteptare. În FNT vom mai avea doi invitaţi, dintre care unul din străinătate aşa cum este şi Alexandra Badea, iar domnul Matei Vişniec ne-a comunicat că din luna ianuarie ar putea fi prezent. Un demers de acest gen poate avea continuitate cu sau fără finanţare, dacă există dorinţa tuturor de a participa şi le mulţumesc tare mult tuturor celor care ne-au acceptat invitația. Mulţumesc tare mult doamnei Michailov și pentru că ne-a invitat sâmbătă să-i vedem un spectacol la Centrul Replika, dar mai ales că este prezentă aici şi că vă poate citi puţin dintr-un text al domniei sale. Proiectul Seri de Lectură, are ca pretext aceste lecturi din dramaturgi români, însă abia aştept să dialogăm cu domnia sa.

Mihaela Michailov: Mulţumesc şi eu pentru invitaţie. O să mă prezint foarte pe scurt după care v-am adus două dintre textele pe care le-am lucrat în ultimii ani, din care o să vă citesc câteva fragmente, iar după, sper să intrăm într-un dialog. Eu scriu piese de teatru din 2006, iar în acel an am trimis o piesă la UNITER, la un concurs intitulat Cea mai bună piesă a anului. Am trimis o piesă care s-a numit Complexul România, şi care a fost selectată de juriu, iar în juriu se afla doamna Sanda Manu, regizoare foarte importantă a acestei țări, o doamnă care s-a ataşat mult de textul meu. După ce am luat premiul pentru cea mai bună piesă a anului, dânsa era atunci directoarea unui Centru de Cercetare la Teatrul Naţional București și mi-a spus că va face tot ce-i stă în putinţă ca piesa să fie montată la TNB. Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa Complexul România a fost montată la TNB de către Alexandra Badea care este autoare şi regizoare stabilită în Franţa. Cu Alexandra am lucrat la trei dintre textele mele şi aşa am început să scriu, după care sigur că am trimis o altă piesă la un alt concurs, DramAcum, despre care vă va vorbi mai mult Gianina Cărbunariu, despre tot ce a însemnat pentru dramaturgia românească această mişcare. Ea a accentuat foarte mult rolul dramaturgiei locale, dramaturgiei româneşti, şi echipei regizor-dramaturg, şi tot atunci am avut şansa să lucrez cu Radu Apostol, cu care ulterior am lucrat multe piese, şi cu care am şi co-fondat Centrul de Teatru Educaţional Replika, ca un spaţiu independent.

De ce m-am apucat eu să scriu teatru? La început am lucrat ca jurnalistă la Observatorul Cultural, vedeam foarte multe spectacole de teatru, şi la un moment dat văzând atât de mult, şi scriind despre, mi-am dorit să încep să scriu. Şi am început să scriu un tip de dramaturgie ce se leagă foarte mult de realităţile sociale. Eu cred foarte mult că teatrul, fiind o artă a prezentului, o artă foarte mult legată de moment, devine şi un tip de reflectare şi în acelaşi timp şi o reflecţie asupra realităţii. Aşa că atât Complexul România, cât şi celelalte piese ale mele sunt foarte mult legat de realitatea imediată. Cred în tipul ăsta de relaţie şi ce îmi doresc foarte mult este să mă inspir din realitate, mai ales că noi în teatru lucrăm foarte mult cu paradoxuri, cu diferite tipuri de contradicţii şi cumva extragem foarte mult din realitate situaţii, contradicţii şi paradoxuri pe care încercăm să le îmbrăcăm într-o formă. Eu pornesc foarte mult de la realitate, de la evenimente despre care citesc, pe care le văd, de la lucruri care mă emoţionează, care mă intrigă, care uneori mă revoltă şi cărora încerc să le dau o dimensiune, o prezentare teatrală. Atunci când gândesc o piesă, îmi ia destul de mult procesul de gândire şi de construcţie, după care scriu destul de uşor. Odată ce îmi e foarte clară direcţia în care vreau să merg, odată ce mi-am cristalizat lumea piesei, procesul de scriitură nu îmi ia foarte mult. Dar îmi ia foarte mult procesul de documentare, de obicei mă documentez pentru tot ceea ce scriu luni întregi, citesc foarte mult, fac foarte multe interviuri. De exemplu, pentru piesa Copii Răi, o piesă care porneşte de la un caz real, iar în 2010 nu se vorbea foarte mult despre bullying, acum fiind o realitate foarte dureroasă şi foarte prezentă, ei bine, pentru piesa respectivă, am citit foarte mult despre acest fenomen, am încercat să vorbesc cu elevi, părinţi şi profesori. Perioada de documentare este foarte importantă pentru mine, este perioada care hrăneşte structura textului, care mă ajută să înţeleg de fapt lumea textului. Pentru mine este foarte important ca fiecare text să aibă o lume, un univers, un tip de relaţie afectivă cu realitatea respectivă, şi în acelaşi timp şi o relaţie critică. Să chestioneze realitatea respectivă, nu doar să o arate, dar după ce vedem spectacolul, să ne întrebăm oare de ce lucrurile stau aşa? Care sunt legăturile mai adânci? Adică un tip de piesa şi de spectacol care să ne propună o reflecţie. Sigur că documentarea este extrem de importantă pentru mine, îmi şi place foarte mult să mă documentez. Cu cât mă documentez mai mult, cu atât mi s epare că înţeleg mai bine tema, subiectul, personajele şi reuşesc să le dau un tip de complexitate. Noi spunem în teatru că nu ne dorim ca personajele să fie în alb şi negru, nu ne dorim să fie unilaterale, ne dorim să deţină complexitate, să ne trimită la mai multe realităţi, nu doar la o unică realitate. Este foarte important acest lucru. Şi de aceea, perioada de documentare este extrem de importantă pentru tot ceea ce fac. Noi avem un obicei la Centrul de Teatru Replika, tocmai pentru că spectacolul este partea efemeră, nu se joacă foarte mult, sigur sunt şi spectacole cum e Copii Răi care se joacă de 13 ani, dar multe se joacă într-o perioadă scurtă, după care nu se mai joacă. Şi atunci am făcut acest obicei să şi publicam cărţile de spectacol, sunt cărţi în care regăsim textul, şi câteva afirmaţii ale echipei, întrebări de la care spectacolul a pornit, deci încercăm ca demersul spectacular să fie însoţit şi de aceste cărţi. O altă zonă pe care o consider foarte importantă, pe partea de copii şi adolescenţi, cred că este nevoie de o dramaturgie locală care să oglindească problemele copiilor şi ale adolescenţilor, de aici, din proximitatea noastră. Cred că este foarte important să găsim acest suflu, şi această energie să investim într-o dramaturgie locală pentru copii şi adolescenţi. Chiar dacă uneori este o poveste, ea trebuie să se adreseze copilului de astăzi. Pentru mine teatrul pentru copii şi adolescenţi, e mai important decât teatrul pentru adulţi, pentru că este prima trambulină spre o formare critică, emoţională. Cred că un copil sau un adolescent care au şansa să se întâlnească cu un teatru profund, un teatru care să-l ia în serios, cred că va deveni un spectator adult, conştient de foarte multe lucruri. Ştiu că din păcate, în România, teatrului pentru copii şi adolescenţi nu li se acordă chiar rolul pe care l-ar merita, însă din perspectiva mea este un teatru formator, revelator şi transformator extrem de important. De asta multe dintre piesele mele au în centru copiii, adolescenţi sau problematici legate de universul lor. Eu v-am adus aici două dintre textele mele, unul este Amintiri în epoca de şcoală, un text care încă se joacă la Replika, în regia lui Radu Apostol. Joacă Katia Pascariu, pe care aţi văzut-o în Copii Răi, alături de Alexandru Potocean, un actor important din generaţia +35, angajat la TNB, dar care joacă şi în multe spectacole independente. L-am adus pentru că e un spectacol care nouă ne este foarte drag, desigur toate ne sunt, dar e un spectacol ce se inspiră din experienţele personale, ale celor doi actori, din epoca de şcoală, deci în perioada în care ei au fost elevi de gimnaziu. Ne-am întâlnit, am avut foarte multe discuţii, mi-au povestit foarte multe întâmplări legate de anii lor de şcoală, iar textul a luat naştere pornind de la experienţele, lumea şi reflecţiile lor. (Doamna Mihaela Michailov lecturează din Amintiri în epoca de şcoală)

V-am mai adus şi o altă piesă care se numeşte Toată liniştea din lume, este un one-woman show, tot cu Katia Pascariu, un text pe care l-am scris de această dată cu Radu Apostol, un text despre situaţia mamelor care au copii cu tulburări din spectrul autist. Este un text intens documentat, am realizat cam 30 de interviuri cu mame, unele fiind mame singure, au fost în interviuri câteva poveşti extrem de dure, textul a fost scris ficţionalizând desigur interviurile, dar textul are în centru povestea uneia dintre aceste mame, cu un copil cu tulburări din spectru autist extrem de sever. Textul se bazează pe povestea ei, şi o să vă citesc câteva fragmente. Este spectacolul pentru care documentarea a fost cea mai complicată şi intens emoţională, dar ne-am dorit să vorbim despre problematica asta, din partea unghiului celui care însoţeşte destinul acestui copil. Noi în dramaturgie vorbim de multe ori despre perspectivă, aceasta fiind o noţiune extrem de importantă. Din ce perspectivă e scrisă şi e spusă o poveste, pentru că o poveste poată fi spuse din foarte multe perspective. Noi ca autoare, ca autori alegem această perspectivă, adică să spunem o poveste din perspectiva mamei, copilului, tatălui, din perspectiva unui obiect. Cum ne plasăm noi în raport cu povestea, şi de asta noţiunea de perspectivă este extrem de relevantă, pentru că odată aleasă, ea dă de fapt, unghiul de abordare a poveştii. Şi această piesă, după cum spuneam, este scrisă din această perspectivă a mamei care are un copil cu tulburări din spectrul autist. Şi o să vă citesc un fragment, nedezvăluindu-vă toată lumea spectacolului. (Doamna Mihaela Michailov lecturează din Toată liniștea din lume)

Este o piesă care a fost greu de scris, vă spuneam că documentarea a fost extrem de intensă, însă eu cred că am încercat să ne apropiem prin text şi de poezia acestei lumi. Pentru mine când scriu, povestea este foarte importantă, dar la nivel de scriitură lucrez în zona asta de ritm. Încerc foarte mult ca textele să aibă un ritm interior, o structură cu un ritm interior, şi încerc să lucrez foarte mult şi la un tip de poezie. Pentru mine limbajul dramatic, limbajul dramaturgic, se apropie foarte mult de limbajul poetic. Limbajul dramaturgic are o anumită libertate. Trebuie să îţi lase o anumită libertate, pentru că dincolo de cuvinte se creează de fapt planul scenic şi planul spectacolului. Aşadar, pentru mine, limbajul dramaturgic are mereu apropierea asta de limbajul poetic, care are foarte multe deschideri, şi care are multă libertate de a ne lăsa locuri libere, în care imaginaţia noastră să poată construi diferite universuri posibile.

Andruni Baciu: Am avut bucuria să citesc Toată liniştea din lume, şi pot spune că o parte, desigur totul mi s-a părut impresionant, însă a fost ceva acolo care m-a marcat. Şi a fost trecerea aceea de la un an la altul. Când spunea trei ani, după care cinci ani, şapte ani, nouă ani, şi în final, când nu mai poate să se comporte într-un anumit fel. Mi s-a părut cu adevărat impresionant. Întrebarea este cum s-a creat această profunzime şi complexitate a personajului care creşte din ce în ce mai mult. Am observat că pe tot parcursul poveştii devine din ce în ce mai complexă. Cred că este tare dificil să construieşti un astfel de personaj.

Mihaela Michailov : A contat foarte mult documentarea. Va spuneam că am făcut peste 30 de interviuri cu mame, mame diferite, din categorii sociale diferite, copiii aveau tulburări diferite, unele chiar foarte severe, unele mai puţin severe. Cred că am încercat să înţeleg foarte prismatic, complex, realităţile cu care se confruntă, în aşa fel încât acest personaj, să aibă poate câte ceva, poate o amprentă, un cuvânt, o nuanţă, din universul fiecărei mame. Am extras, am poetizat, şi în acelaşi timp am încercat să abstractizez un pic traseul lor, pentru că este un traseu super greu, e o viaţă de zi cu zi extrem de intensă, şi am încercat să găsesc şi o abstractizare a acestei dificultăţi. Să înţeleg de fapt care sunt toate unghiurile şi nuanţele acestui periplu. Documentarea mă ajută foarte mult, pentru că îmi dă de fapt un tip de bogăţie a realităţii, pe care sigur că încerc să o poetizez, şi să-i dau o anumită relevanţă ficţională, însă sunt anumite aspecte, paradoxuri şi contradicţii, în relaţiile de zi cu zi, şi în poveştile de zi cu zi, extrem de valoroase. De asta pentru mine toată perioada asta de stat şi de documentat este foarte importantă.

Mădălin Guruianu: Să ascultăm şi pe cineva care a văzut spectacolul. Sunt curios de voi, pentru că după vizionare, fiecare a avut ceva de comentat..

Întrebare din public: Aş fi vrut să întreb despre Toată liniştea din lume, pentru că am apucat şi eu să citesc piesa. Mi se pare absolut tulburător că este inspirată din cazuri reale şi inclusiv finalul pe care nu îl voi dezvălui, este luat chiar dintr-o poveste reală. Întrebarea este de unde aţi avut această pornire, de a merge pe acest drum lung până la urmă, şi nu uşor, de a vorbi cu atâtea persoane, care au această situaţie, şi de unde a venit inspiraţia?

Mihaela Michailov: Tocmai pentru că spuneam că am un interes pentru zona de cercetare a copiilor şi adolescenţilor, am citit la un moment dat, şi am şi întâlnit mai mulţi copii cu tulburări din spectrul autist. Atunci mi s-a părut că lumea lor este foarte relevantă şi nuanţată. Sunt foarte multe contradicţii în traseele lor de adaptare, mai ales raportul pe care îl au cu limbajul. Noi ca autori şi autoare lucrăm foarte mult cu limbajul, şi copiii cu acest tulburări, au o anumită relaţie intimă cu limbajul, cu un cuvânt, cu ordonarea cuvintelor, cu abstractizarea limbajului. Am zis că vreau să scriu o piesă despre asta. Iniţial am vrut să scriu o piesă despre un copil cu tulburări, după aceea citind tot mai mult şi întâlnind şi mame, m-am gândit că ar fi interesantă abordarea din perspectiva unei mame. Atunci cumva am virat spre zona asta. Cred că vine din interesul acesta pentru lumea a copiilor şi adolecenţilor, ce este extrem de complexă. Se pare că iarăşi, o categorie de copii ce sunt numiţi neuro-divergenţi la acest moment, îi găsim destul de puţin reprezentaţi în texte de teatru, îi găsim destul de puţin luaţi în considerare şi am fost interesată şi de acest fapt. Eu cred foarte mult că teatrul trebuie să fie o artă fundamental incluzivă, pentru că este o artă a spaţiului public, o artă ce este tot timpul în relaţie cu publicul, şi atunci m-am gândit că ar fi interesat să existe şi tipul acesta de abordare.

Întrebare din public: Aş fi vrut să întreb în legătură cu o scenă din Copii Răi, din finalul spectacolului, pe care eu nu am înţeles-o, şi anume aceea cu pisicuţa. Mi s-a părut cumva scoasă din context şi în plus faţă de poveste. Aşadar aş fi vrut să ştiu ce aţi dorit să spuneţi cu această scenă din spectacol?

Mihaela Michailov: Mulţumesc de întrebare. Cred că am încercat să reflectez puţin, nu doar asupra cauzelor ce duc la un anumit tip de comportament, ci şi asupra efectelor, asupra faptului că la un moment dat, fiind într-un cadru să spunem mai violent, sau într-un cadru expus violenţei şi reacţiile tale pot fi la limită. Am lăsat scena la limită intenţionat, este o decizie pe care am luat-o, nu am vrut să trag linie să zic că a făcut sau nu a făcut asta. Pentru mine a fost un traseu de după evenimentul respectiv, pentru că este o fată care nu prea mai vrea să meargă la şcoală, deoarece şcoala nu este un spaţiu sigur pentru ea, există mereu această soluţie a părinţilor, şi a cadrelor didactice, de a încerca să ne mutăm la o altă şcoală, de a găsi un alt spaţiu în speranţa că odată mutaţi o să se rezolve ceva. Uneori se poate şi rezolva, dar cred că undeva lucrurile sunt mult mai adânci, iar atunci am avut nevoie de o situaţie în care să văd un tip de acţiune a acestei fetiţe, ce rămâne la limită. Nu ştim foarte bine dar este clar faptul că a fost, într-un fel într-o situaţie de bullying, a afectat-o atât emoţional cât şi la nivelul acţiunilor. Cumva tot raportul ăsta al ei pe un drum pe care nu ştie de ce merge, unde merge şi ce efecte va avea. Asta este de fapt, mai ales că din documentarea mea, toată lumea spunea, şi am văzut că şi la TV când apare un caz de bullying este ca primă soluţie copilul să fie mutat. Lucrurile astea imediate, conjuncturale, care de fapt nu pun în discuţie gravitatea unei probleme, asta apropo de dimensiunea şi fenomenul care devine din ce în ce mai mare în zona asta.

Mădălin Guruianu: A fost una dintre scenele cele mai discutate de noi acolo. Fiecare încerca să vadă în felul lui, din perspectiva lui.

Mihaela Michailov: Absolut, este foarte bine. Ăsta este şi rolul teatrului să ne pună în contradicţie cumva, şi să ne ridice unele întrebări. Dacă totul ar fi clar şi fără chestionări nu ar mai avea sens să îl facem.

Întrebare din public: Pe mine ce m-a impresionat foarte mult a fost conexiunea unică ce s-a creat între personaj şi public.

Mihaela Michailov: Între actriță şi public.

Întrebare din public: Am vrut să zic iniţial între actriţă şi public, cumva eu am fost conectată cu personajul, şi cred că am putut să mă văd cumva în personaj. Dar am încercat să îmi explic această dorinţă de a fi o legătură între actor şi personaj, personaj şi public. Vine din dorinţa de a implica publicul de-a lungul scenei, sau de a trimite mesajul mai puternic?

Mihaela Michailov: Eu când am scris piesa, în primul rând am scris-o clar cu actriţa care îl va juca în minte, deci am avut de la început actriţa în gând, ceea ce este de foarte mare ajutor, pentru că într-un fel cunoscând şi personalitatea actriţei/actorului te ajută foarte mult ca dramaturg la scriitura şi gândirea textului. Copii Răi este cel mai jucat text al meu, este un text care a fost tradus, a fost jucat în Bulgaria, Germania, a avut o lectură în Anglia, a fost jucat la Luxemburg, a fost jucat în Franţa, de mai multe ori. De exemplu la Berlin, au ales să îl joace cu cinci actori, deci o muziciană, o violonistă şi cu cinci actori. Ceea ce era cu totul şi cu totul altă lume. Da, m-am gândit la acest tip de interacţiune, şi m-am gândit şi mi s-a părut interesant. De exemplu, când am scris scena lecţiei despre democraţie, mi s-a părut evident că trebuie să fie făcută în relaţie cu spectatorii. Uneori te ajută ca autor să gândeşti puţin, să te gândeşti cam cum ar fi, adică să iţi imaginezi nu doar cuvintele, ci şi un anumit concept scenic. Eu de exemplu am această indicaţie în Copii răi, la începutul textului că textul este scris pentru o actriţă ce joacă toate personajele. Când văzut la Berlin montarea cu cei cinci actori, a fost foarte bine, adică ei chiar erau ca un cor ce erau permanent prezenţi.

Întrebare din public: Am apreciat modul în care mesajul s-a trimis și este clar faptul că devine unic la fiecare reprezentaţie, pentru că publicul se schimbă şi nu va fi niciodată la fel, iar piesa va rămâne mereu tânără.

Mihaela Michailov: Asta ca o anecdotă, pentru că este un spectacol ce l-am jucat în foarte multe spaţii. Este gândit să poată fi jucat într-o sală de clasă, l-am jucat în aer liber, l-am jucat în foarte multe locuri, iar la un moment dat l-am jucat într-o sală de clasă în spaţiul rural, iar la întrebarea cine a fost Pericle, era în prima bancă un băieţel, care s-a lovit la cap şi a zis: ”Doamne, nu! Aşa ceva, nu!” Au fost foarte multe feluri de reacţii. Jucându-l cu mulţi copii şi adolescenţi lucrurile sunt foarte diferite. La întrebarea ce este democraţia, întotdeauna când se joacă în săli de clasă, răspunsurile sunt care mai de care: o prostie, aşa ceva nu există. Tot felul de răspunsuri. Unii zic exact răspunsul corect, învăţat ca la carte. Spectacolul este diferit în funcţie de public, iar dacă sunt copii şi adolescenţi, dinamica lui este cu totul şi cu totul alta. Eu mă bucur mult că am reuşit să vin la întâlnirea cu voi şi că aţi venit şi voi la Replika şi vă aşteptăm şi la alte spectacole. Spectacolele sunt diferite şi încercăm să ţinem cât putem acest spaţiu de teatru independent. O să vă întâlniţi imediat după mine cu Ilinca şi cu Alex, ei au făcut masteratul de scriere dramatică ce îl coordonez la UNATC Bucureşti. Sunt doi dintre cei mai buni studenţi pe care am avut şansa să-i am. Sunt foarte dedicaţi şi au făcut lucruri extraordinare. Dacă vă interesează să scrieţi e un lucru extraordinar, cred că trebuie să o faceţi cu multă dedicaţie. Eu spun mereu că scrisul necesită foarte multă muncă nu doar talent şi creativitate. În teatru, un text se termină în ziua premierei, sau poate chiar după, pentru că mai schimbi câte ceva. Tocmai pentru că e o artă vie, textul de teatru este într-o continuă transformare, şi asta este extraordinar. Actorii şi actriţele sunt cei care duc textele noastre mai departe, şi stă în puterea lor să le dea forţă. Şi cred că este foarte important să dezvoltăm dramaturgia românească contemporană, cred că avem nevoie de cât mai multe texte. Mă bucur că invitaţii pe care-i aveţi sunt oameni ce au propriile lor voci, investighează realităţile din perspective foarte diferite. Cred că e un moment bun pentru dramaturgia românească, în sensul în care şi teatrele de stat şi cele independente, sunt atente şi încep să îşi construiască programe pentru zona dramaturgiei. Chiar dacă lucrurile nu sunt unde ne-am dori să fie, sau nu sunt ca în alte culturi, unde textul de teatru are o relevanţă foarte mare, cred că e un moment important, şi este bine şi contribuim la el. Alex şi Ilinca sunt doi dramaturgi, o autoare şi un autor, Ilinca este şi regizoare, care au creat o mişcare foarte vie, ce încurajează mult textul contemporan. Eu vă aştept să vedeţi spectacole pe texte româneşti şi să cunoaşteţi cât mai mulţi autori şi autoare. La finalul lunii octombrie avem o premieră ce are la bază o documentare de nouă luni, din penitenciarul de femei de la Târgşor, unde am fost şi am făcut ateliere şi interviuri, unde a fost o experienţă absolut uimitoare. Avem un spectacol despre poveştile femeilor din acel penitenciar. Eu vă mulţumesc pentru invitație şi vă doresc succes pe mai departe.

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.