Madalin Guruianu

Plugarul și moartea stoică

Regia: Silviu Purcărete

După turismul cultural provocat aproape la fiecare reprezentație cu “Faust” la Sibiu, Silviu Purcărete face din Iași un loc de pelerinaj și pentru iubitorii de teatru. Sunt deja 5 spectacole montate până acum în capitala Moldovei. Personal am văzut doar două. “Plugarul și Moartea”, montat acum câțiva ani și “Familia Cenci”. Dacă ultimul este favoritul de anul acesta la Marele Premiu al Galei UNITER, “Plugarul și moartea” a atins deja această bornă acum doi ani, plus că a mai obținut premiul pentru creativitatea video design și mapping (Andrei Cozlac), iar apoi mai multe distincții la Festivalul “Theater at the Crossroads” din Serbia: cel mai bun spectacol, cea mai bună scenografie (Dragoș Buhagiar) și cel mai bun video design (Andrei Cozlac),  cel mai bun rol masculin (Călin Chirilă). Un spectacol hit, așa cum Silviu Purcărete tot continuă să facă de ani și ani de zile. 

În anii 90 i-am văzut “Titus Andronicus”, “Phaedra”, “Decameronul” și “Danaidele” și am fost uluit, asemeni majorității spectatorilor și criticilor din țară și străinătate. Apoi “Faust”, una dintre capodoperele indiscutabile ale teatrului românesc, onorată cu o mulțime de premii interne și internaționale, iar apoi “Metamorfoze” si “Prințesa deocheată”, tot la Sibiu, iar de curând “Lohengrin” la Opera Națională București. Sunt convins că va urma un traseu fulminant și cu “Familia Cenci”, capodopera lui Artaud, cu al său foarte special teatru al cruzimi, dar astăzi vreau să vă împărtășesc o parte din gândurile mele după ce am văzut “Plugarul și Moartea”; pentru care m-am deplasat într-o zi de primăvară tocmai la Iași, în superba clădire a primului Teatru Național din țară. 

Cu o mamă actriță nu e greu de înțeles de unde apropierea mea de teatru, încă din copilărie. Iar dialogurile filosofice mi-au fost aproape de suflet din timpul liceului, nu întâmplător am urmat apoi cursurile Facultății de Filosofie din București. Combinația dintre cele două mari pasiuni personale are toate premisele unui cocktail exploziv în mintea mea. Sigur că nu de fiecare dată îmi și iese pariul. Am fost nevoit să văd adesea spectacole cu pretenții, pe astfel de subiecte, dar care capotau în exprimări facile sau teoretizări insipide. Nu a fost cazul de data aceasta. Chiar deloc. Textul medieval, scris acum aproximativ 600 de ani de Johannes von Tepl, adaptat cu sens de Silviu Purcărete, are profunzimi rafinate aproape la fiecare replică și provocări constante, iar cele 70 de minute chiar trec aproape într-o clipă. Introspecția personajului principal, sub pretextul unui dialog cu Moartea, prefigurează provocările la care Mefisto îl va supune pe Faust, în interpretarea târzie a lui Goethe, transpusă scenic acum mai bine de un deceniu de același regizor.

Inspirația și insistența regretatului George Banu pentru ca acest text să fie montat de Purcărete este una dintre acele pagini care merită să fie păstrate în istoria teatrului românesc. Pentru că întâlnirile dintre cei doi titani au scris istorie nu doar o dată.  

Revenind la subiect, pretextul comunicării cu Moartea dă naștere unui dialog interior veșnic valid, analizat din diverse perspective de oameni încă de la începuturi și despre care nu putem avea așteptarea că s-ar putea încheia prea curând. Pentru că moartea e de la început cu noi. Cu fiecare dintre noi. În noi. Este cel mai democratic aspect al vieții, pentru că nimeni nu e omis, indiferent sau chiar în ciuda diferențelor din timpul prea scurtelor noastre vieți. Întrebările pe acest subiect sunt fără îndoială fundamentale pentru fiecare om în parte, esențiale pentru individ, dar microscopice și nesemnificative la nivelul întregii umanități sau la nivel cosmic.

 Protagonistul, Plugarul, care “seamănă cuvinte”, nu ogoare, alternează constant ritmul, ia cu el fiecare spectator și îl conduce printr-o mulțime de stări și nu ai cum să nu empatizezi cu lupta sa interioară, exprimată prin imprecațiile la adresa morții. Și cum ar putea fi altfel, când Moartea i-a răpit din primul său an de viață mama, apoi soția, transformându-i patul în țărână, la propriu, lăsându-l singur, așa cum de altfel ne găsim cu toții în fața morții. Înconjurat doar de fantomele trecutului și de vocea demonilor interiori, învăluit de efemeritatea specifică fiecărei ființe umane, el blestemă, scrâșnește, se tânguie, întreabă, urlă și încearcă să capete răspunsuri…

Cel mai probabil Călin Chirilă face rolurile vieții, în dubla ipostază scenică în care joacă, și va fi marcat de acest personaj, precum Ofelia Popii nu mai poate fi desprinsă de Mefisto, deși mai are la activ multe alte roluri remarcabile. 

 Dar de empatizat nu ai cum să nu o faci și cu vorbele celuilalt personaj, alter ego-ul plugarului, Moartea. Combinația dintre limpezimea argumentelor recognoscibile din Ecleziast, din Cartea lui Iov, din filosofii stoici, dar și din Heidegger, o face seducătoare și greu de combătut. Ironia fină, umorul și condescendența, cinismul și argumentele subtile, plus folosirea unei palete infinite de mijloace de convingere, o prezintă ca fiind Atotputernică. Singură sau multiplicată, poate lua orice chip, dar îl preferă pe cel al fiecăruia dintre noi. Folosește, referindu-se la ea, pluralul “noi”, se simte la fel de bine în cameră, la masă, în lumea aceasta sau în oricare altele, în flăcări sau în ținuturi înghețate, dansând cu spiritele celor dispăruți sau cuprinzându-i atotputernic sub mantia sa de care nimeni nu poate scăpa. Pentru că ordinea nu poate fi schimbată. Sau, da?

Scenografia, video designul și mappingul, proiecțiile cu ritm alert și multifuncționale creează un univers complex în care configurarea și reconfigurarea sunt constante, iar ansamblul este cu mult peste orice alte producții realizate până acum în România. Temele recurente folosite de Silviu Purcărete, uneori autoreferențiale, provoacă imaginația spectatorului, indiferent dacă e prima producție văzută sau ai mai “gustat” din ofrandele maestrului. Zombificarea, mumificarea, aneantizarea și multiplicarea personajelor, schimbarea perspectivelor, lărgirea și micșorarea spațiului de joc, aparițiile inopinante și alternarea luminii cu întunericul… sunt elemente cheie care converg la transmiterea cât mai clară a mesajului că nimic nu e ce pare, că există diferențe majore între aparențe și esențe, că simțurile înșală adesea, iar sofismele pot încurca definitiv. O mențiune aparte pentru folosirea judicioasă și mereu surprinzătoare a dulapului, plin de semnificații atât în spațiul virtual cât și în cel real, aducând aminte de dulapul de care se folosește și Mefisto în Faust-ul de la Sibiu.

La fel cum ajută și universul sonor lugubru creat de Vasile Șirli, cuprinzător și insidios, care ți se strecoară în suflet și te marchează. Maestru al pauzelor și zgomotelor ritmice, al sunetelor fine și al acordurilor trepidante, Vasile Șirli dă naștere unui ansamblu bizar, circular și învăluitor care rămâne greu de uitat. 

Incertitudinea rămâne nota de bază în acest Univers, așa cum îl cunoaștem până acum, trupurile vii se amestecă, uneori până la confuzie, cu cele care nu sunt mai mult decât niște iluzii optice, iar catharsisul final este indus prin apariția Celui care a învins moartea, a Celui care s-a întors din morți, a Celui care a înviat.

Caseta tehnică:

Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași

Text după: Johannes von Tepl

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Video design: Andrei Cozlac

Asistent regie: Radu Ghilaș

Asistent scenografie: Vladimir Iuganu

Filmări chroma: Alexandru Condurache

Traduc
erea în limba engleză: Silvana Vulcan

Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma: Constantin Dimitriu

Distribuția: Călin Chirilă, Diana Chirilă; Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu; Cântă: Diana Chirilă, Diana Roman, Livia Iorga, Oana Sandu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan