Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu:Suntem la cel de-al optulea invitat, şi mulţumesc pe această cale lui Mihai Ignat, că vine tocmai din Braşov, el fiind unul dintre acei dramaturgi pe care-i cunosc de aproape douăzeci de ani. Mă bucur că a venit, în condiţiile în care în această seară, imediat după întâlnire, pleacă la Chişinău unde are prezentări. Va fi şi în FNT unde va avea o lansare de carte, dar iată că noi avem lansarea cu trei săptămâni înainte de a fi în festival. Cu siguranţă îl vom ruga să ne citească şi din volum, căci de aceea sunt seri de lectură, fiind un pretext ca să putem dialoga. Puteţi să îl întrebaţi ce doriţi, pe un om care are foarte mare experienţă, fiindu-i montate o multitudine de piese peste tot în ţară. În momentul de faţă vă spun doar că a avut loc premiera la Teatrul Apropo, şi i se joacă luna aceasta de două ori încă un spectacol la un teatru din Bucureşti. O să îl provoc la început să ne citească un fragment din volumul său, pe care unii dintre voi îl veţi şi primi cu autograf.

Mihai Ignat: Şi eu îţi mulţumesc pentru invitaţie şi prezentare şi mă bucur de revederea în aceste condiţii frumoase. Vă mulţumesc şi vouă pentru prezenţă, şi să ştiţi că întotdeauna am emoţii, chiar dacă am avut numeroase astfel de întâlniri. O să vă citesc un fragment, deşi aveam şi o altă idee, dar o să vă citesc din acest volum intitulat Mustaţa lui Hitler. Titlul este luat după titlul uneia dintre piesele din acest volum, iar subtitlul este 5 piese centrifuge. De ce? Pentru că sunt texte foarte diferite între ele, sunt formule foarte diferite. Este aici şi primul text ce l-am scris eu în 2001, şi care paradoxal a ieşit mult mai bine decât al doilea text pe care l-am scris după aceea, iar el se numeşte Romeo şi Julieta au picioarele reci. Piesa bineînţeles că porneşte de la povestea lui Shakespeare, şi eu mi-am imaginat situaţia în care cei doi nu au murit, şi am inventat chiar şi o situaţie conform căreia cei doi au fost salvaţi. Acţiunea piesei mele se petrece când cei doi sunt maturi şi au copii mari, care nici nu apar în scenă, iar Julieta este nemulţumită că are picioarele reci, că nu i le mai încălzeşte Romeo în pat. Are şi o tentă parodică, fac trimiteri şi la alte piese ale sale, am încercat chiar şi să imit stilistic, adică personajele nu vorbesc cum o fac oamenii contemporani. Textul acesta apare prima oară publicat într-un volum, nu a fost jucat decât de nişte trupe de liceu, şi încă aştept o montare profesionistă. Dând textul câtorva oameni de teatru au spus că nu e deloc rău, fapt pentru care l-am şi pus în volum. Tot aici intră şi Prinţesa care sforăia, textul ce a luat acum doi ani premiul UNITER, pentru cea mai bună piesă românească şi care are deja o montare la Constanţa, la teatrul pentru copii, asta pentru că este un text adresat mai multor vârste. Meserii şi fundături este prima piesă cu care am luat UNITER, Mustaţa lui Hitler fiind piesa titulară din volum, care este de fapt o piesă modulară, adică 12 scene ce nu au legătură între ele, fiecare scenă având două personaje. Scenele sunt relativ scurte şi au teme foarte diferite. Piesa Tăcerea este atipică nu doar pentru teatrul meu ci şi pentru teatrul românesc de astăzi, fiind un text format exclusiv din didascalii. Are două personaje, un cuplu în vârstă, şi descriu felul în care îşi petrec o zi din viaţă, de când sună deşteptătorul până în miez de noapte la culcare. Dacă până acum doi ani când am scris piesa eu auzeam personajele, acum doi ani am zis că vreau să scriu un text în care doar văd personajele, şi de aici şi titlul de Tăcerea. Cei doi care probabil sunt de zeci de ani împreună nu mai au ce să îşi spună, dar au ritualurile lor intime, domestice, iar eu cred că este unul dintre cele mai provocatoare texte scrise, dar încă nu a ajuns pe scenă. Piesa Tăcerea începe aşa: motto: când ai trăit destul cu un om nu mai ai nevoie de cuvinte. Asta este o replică a personajului Chris din Solaris. Personajele sunt EA: 65 de ani sau mai mult şi EL: 65 de ani sau mai mult. Mai există o precizare importantă: un spaţiu ca un loc geometric al vieţii unui cuplu de zeci de ani. Mobilier şi obiecte ce pot fi într-o bucătărie, într-o baie, într-o sufragerie, într-un dormitor. O singură caracteristică evidentă: peste tot sunt căni. Zeci şi zeci de căni. Prima parte se numeşte dimineaţa, a doua amiază, a treia după-amiază, a patra seară şi a cincea este miezul nopții. Ultima parte este singura în care unul dintre personaje face ceva cu adevărat neobişnuit. Până acolo, tot ce fac personajele este perfect normal, perfect posibil, şi ceea ce fac în ultima scenă este posibil, însă mai puţin probabil. (Urmează lectura)

Mădălin Guruianu: Mihai a fost puţin modest, însă dacă aţi înţeles bine din prezentarea lui, el este de două ori autorul anului în România, are două premii de dramaturgie, titlu pe care îl împarte doar cu Radu Macrinici şi Alina Nelega, şi ei laureaţi de două ori. Sunt trei oameni care au luat de două ori acest titlu în ultimii douăzeci de ani. Nu ne citeşti un pic şi din Romeo şi Julieta? Un fragment.

Mihai Ignat:Nu m-am pregătit, însă este o scenă care îmi place mie foarte mult. Scena 6 cu personajele Yvette, Carlota, Romeo, Peruzzi, apoi Vagabondul. Peruzzi este un personaj care nu apare în piesa lui Shakespeare, dar este omul cheie în salvarea lor. (Urmează lectura). Deci observaţi ce diferenţe între primul text scris în 2001, şi Tăcerea ce a fost scris în 2021.

Mădălin Guruianu:Spune-ne ce pot vedea ei de tine, ce spectacole în Bucureşti?

Mihai Ignat: În Bucureşti într-adevăr ăsta este spectacolul ce poate fi văzut, ce a avut premiera în 22 septembrie, şi vi-l recomand, şi pentru că este un spectacol reuşit, dar şi pentru că este un spectacol cu şi despre adolescenţi. Se numeşte Toţi privesc înainte, şi este regizat de o actriţă pe numele ei Raluca Botez, este prima oară când regizează un spectacol. E actriţă la Teatrul Excelsior dar mai are şi alte colaborări. Acum şaptesprezece ani a încercat să facă acest spectacol, să joace în el, nu a reuşit atunci, dar a fost îndârjită şi a reuşit. Textele mele atrag actorii în primul rând, şi apoi regizorii, într-atât încât sunt actori ce se convertesc la regie să facă un spectacol. Primul meu spectacol profesionist pe o scenă românească, a fost realizat tot de un actor, care până atunci nu regizase, şi după aceea a regizat dar foarte puţin, şi anume Nicu Mihoc, un actor de la Teatrul din Târgu Mureş. Piesa pe care a pus-o cu nişte studenţi la vremea respectivă, se numeşte Crize, fiind textul meu cel mai cunoscut şi cel mai montat.

Mădălin Guruianu:Şi la Sfântu Gheorghe tot o actriţă te-a pus în scenă, şi anume Mirela Bucur.

Mihai Ignat: O actriţă căreia îi plăcea foarte mult spectacolul Crize, dar până la urmă a făcut un alt text de-al meu pe care de asemenea îl îndrăgesc, pentru că mie nu îmi plac absolut toate piesele mele, se numeşte Moartea pentru patrie. Acolo chiar este o dramă, şi a scos acest spectacol prin 2012, la teatrul din Sfântu Gheorghe, un teatru foarte bun. Există o consecvenţă în ceea ce priveşte actorii cărora le plac textele mele. Se mai joacă şi la FF Theatre din Bucureşti, tot aşa după Crize, dar cu un titlu mai popular, Cum se duce totul dracu’. Se joacă şi urmărea, adică în Crize e vorba despre un cuplu de tineri, şi arăt cum se cunosc, dar e o piesă modulară scenele nu au o legătură între ele, şi compun mai degrabă o atmosferă, nu un subiect propriu-zis. La un moment dat eu am scris un soi de urmare, dar nu au neapărat legătură se pot juca independent, o piesă numită Ce vine după, în care este vorba de un cuplu, care nu mai este la prima tinereţe, au divorţat, iar acţiunea începe din momentul în care ei sunt divorţaţi. Consider piesa Tăcerea cu cei doi bătrâni, de fapt partea a treia a acestei serii. Eu aşa văd, însă ele pot fi montate sau citite independent fără prea mari pierderi.

Mădălin Guruianu: Trebuie să vă zic şi eu câte ceva despre FF Theatre, este cred că cel mai interesant proiect, nu am spus că neapărat cel mai bun, dar de la distanţă cel mai interesant proiect. Este efectiv în Centrul Vechi într-un gang, se urcă la etaj şi intri într-o cameră mai mică ca asta, stai de jur împrejurul lor şi practic ei joacă în mijloc. E o trăire intensă să joace doi oameni la jumătate de metru de tine, şi să fiţi puţini oameni în sală. Oricum se stă foarte aproape unul de celălalt, stăteam aproape lipit de cel de lângă mine. Este o experienţă interesantă de văzut teatru în aceste condiţii, mai ales că este în plin Centrul Vechi. Bănuiesc că tu ai văzut montarea

Mihai Ignat: De mai multe ori, mai ales când sunt în Bucureşti, iar Florin Frăţilă, cel care conduce acest teatru şi este actor vrea să monteze şi alte piese de ale mele. Nu este aşa de uşor, pentru că e un teatru mic şi independent, iar până acum câţiva ani nici nu aveau un sediu propriu, jucau în cluburi, abia după pandemie şi-au amenajat spaţiul.

Intervenție din public: Când aţi scris piesa cu Romeo şi Julieta, vă plăcea aşa mult Shakespeare şi aţi zis asta este cea mai cunoscută, sau care a fost acolo procesul?

Mihai Ignat: Când încep să scriu o piesă am mai multe resorturi, ştiu că la început am gândit aşa: până atunci nu scrisesem nici măcar o replică, şi nu credeam că sunt bun ca dramaturg. Asta este o poveste întreagă o mai spun eu prin interviuri din când în când. Au fost mai multe sfaturi, impulsuri uneori, de pildă Alexandru Muşina care era şi el profesor la Braşov, un poet extraordinar pe care vi-l recomand foarte hotărât este excepţional dar din păcate nu are cota pe care o merită. Şi nu-l laud pentru că mi-a dat sfaturi bune, sau că eram într-o relaţie de amiciţie. Până atunci scrisesem doar poezie iar la un moment dat mi-a spus: Mihai tu ar trebui să scrii teatru. Zicea că ştiindu-mi poezia, cunoscându-mă pe mine, aş putea să scriu teatru. Ca să vedeţi ce om, a moşit poeţi şi autori, cum ar fi Caius Dobrescu, Simona Popoescu, Marius Oprea, deci avea o anumită intuiţie îndreptându-te spre o direcţie a scrisului. El avea şi alte sfaturi, fiind un om foarte pragmatic, iar ce spun acum se întâmpla acum douăzeci şi ceva de ani, la finalul anilor 90. Uită-te îmi zice, concurenţa cea mai mare în literatura română este în materie de poezie, stăm foarte bine cu poezia, nu au poeţii faima pe care ar merita-o, asta pentru că nu sunt traduşi sau din cine ştie ce motive. Proza abia acum o să înceapă, însă în teatru nu există concurenţă, îi numeri pe degete pe autorii de teatru, cum erau atunci Radu Macrinici, Alina Nelega, vorbim de autorii buni. Erau şi elefanţi ai dramaturgiei care nu mai erau contemporani, deci îmi spune de ce să nu scrii. Prima oară am fost reticent, a trecut o vreme şi apoi mi-am dus aminte de Romeo şi Julieta şi de o poezie, în volumul de debut, aveam un soi de vers liber ce sună cam aşa: Romeo şi Julieta au murit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu este un simplu joc de cuvinte sau teribilism, ci este o idee în spatele acestei propoziţii. Şi anume, ei mor din nefericire foarte tineri, dar mor în apogeul iubirii lor. Din păcate viaţa ne arată că de multe ori, oamenii care rămân împreună o viaţă întreagă, pot rămâne împreună, pot avea inclusiv respect unul pentru celălalt, nu trebuie să se despartă sau să ajungă la cuţite, însă pierd pe drum o anumite dimensiune. Asta a stat la baza ideii de a scrie Romeo şi Julieta, şi da ştiu că sună cinic un pic, pentru că aşa şi este. Da este puţin ciudat să vă zic vouă asta, mai ales că sunteţi tineri şi nici nu aţi pornit în viaţa de cuplu. Viaţa de cuplu nu înseamnă să ieşi seara de mână şi să mergi la un film, înseamnă să trăieşti cu cineva zi de zi, pentru că atunci este altceva, altfel cunoşti omul şi inclusiv pe tine. Şi am zis dacă cei doi nu ar fi murit şi ar fi trăit, şi eu i-am pus la 40 de ani, după 25 de ani de la evenimentele din piesa lui Shakespeare. Este şi parodică şi dramatică, are şi o dimensiune comică. Cam ăsta a fost impulsul, dar în naivitatea mea a fost şi o chestie să scriu o piesă cu care să câştig UNITER, era o mie de dolari premiul. Şi eram asistent universitar cu un salariu de mizerie, şi nu puteam trăi cu el de la o lună la alta. Şi zic gata îmi rotunjesc veniturile. În 2001 am scris piesa, am trimis-o în anul respectiv, dar am câştigat abia în 2008 cu Meserii şi Fundături, iar apoi în 2021. Dar oricând e bine venit un premiu din ăsta inclusiv financiar.

Intervenție din public: Dintre toate scrierile dumneavoastră care a fost cel mai bine montată?

Mihai Ignat: E cumva greu de răspuns la întrebare, pentru că sunt piese ce au fost montate foarte rar, dar sunt câteva care au avut parte de câteva montări, iar cea mai jucată piesă este Crize, abia acum după douăzeci de ani am avut parte de montare la mine acasă, adică la Teatrul Dramatic din Braşov, şi nu este cea mai bună montare, au fost altele mai vechi mai bune. Dar fiecare piesă care a avut parte de vreo două trei montări, a avut parte şi de o montare reuşită. Aici e poveste întreagă, mai ales că tu ca autor dramatic nu prea poţi controla asta.

Mădălin Guruianu: Dar apropo de întrebarea Ilincăi, de care te-ai simțit totuși cel mai apropiat?

Mihai Ignat: La un moment dat am numărat montările, trebuia pentru un CV, au fost undeva peste şaizeci de montări, dar au fost montate cam opt-zece piese. Doar Crize are vreo douăzeci de montări. De pildă Moartea pentru patrie, făcut de Mirela Bucur la Sfântu Gheorghe, este unul dintre spectacolele mele de suflet, chiar dacă să ştiţi eu nu am fost aşa de încântat de montare. Eu vin dinspre film şi până când să mă apuc de scris teatru, mergeam des la filme, am şi scris cronică de film, la un moment dat am intrat la regie de film dar am renunţat, iar teatrul mi se părea uneori artificial. Şi e şi normal asta, pentru că pe scenă actorii nu vorbesc normal. Şi dacă este să fim cinstiţi nu vorbesc firesc. Dar încet-încet, văzând mai multe spectacole şi cunoscând şi lumea teatrului, am înţeles că de fapt e un alt tip de convenţie, şi că nu trebuie să condamni nefirescul. Nu trebuie să fie ca în film, să vorbească încet ca un om obişnuit la el în bucătărie, evident că discuţia poate fi mai complicată şi ramificată. Iniţial montarea Mirelei nu pot spune că m-a încântat, dar am avut ocazia să revăd, iar la revedere altfel am privit lucrurile. Cred că de atunci am început să înţeleg această dimensiune a teatrului, care nu trebuie să însemne replici pronunţate în mod deosebit ca pe stradă sau acasă. Sunt multe variante ale crizelor, tot acum zece ani, Vlad Cristache a făcut o foarte frumoasă montare la Teatrul de Comedie, un regizor albanez a montat la Teatrul din Târgu Mureş o montare mult mai dramatică, unde au apărut şapte personaje, piesa mea având doar două personaje iniţial. Fiind şi un text modular permite tot felul de variante. Regizorul a înmulţit cuplurile, plus o cometă feminină ce disturba unul din cupluri.

Mădălin Guruianu: Vlad Cristache este actualul director de la Teatrul Excelsior, care are şi un festival X-Fest. Gianina Cărbunariu are premieră în festival, şi va veni şi ea la întâlnirile noastre să ne povestească câte ceva, iar Vlad Cristache are Punk Rock şi Deşteptarea Primăverii. Dacă se mai joacă vă recomand să îl vedeţi, este un spectacol mare, mai ales că trupa Firma cântă live în spectacol. Un text de aproape o sută de ani a fost reinventat de Vlad de spui că este de acum. Asta apropo de adolescenţi este la fix de văzut piesa.

Intervenție din public: Aţi zis că aţi început cu regia de film iniţial, aţi dori să vă reîntoarceţi la cinematografie?

Mihai Ignat: Evident că mi-ar plăcea am şi scris un proiect împreună cu regizorul Alex Maftei, după o piesă de a mea, în care este vorba din nou despre nişte adolescenţi, mai ales că ei sunt în rolurile principale. Este o piesă mai dură şi ca limbaj şi ca situaţie, se numeşte Recviem pentru un iepuraş, nu a fost jucată profesionist, dar a fost jucată destul de des de trupe de liceeni. Nu la fel ca Toţi privesc înainte, pentru că repet şi limbajul şi povestea sunt un pic mai dure. Am participat la concursul de finanţare al CNC prin 2016, dar din păcate nu am luat. Am mai scris un scenariu după romanul lui Gib Mihăescu, Rusoaica, nu ştiu dacă vă este cunoscut pentru că nu este în programă, dar a fost un proiect mai vechi şi nu a ieşit. Când o să se mai ivească ocazia voi mai încerca. Apropo de Crize, asta spunea şi Mădălin, crizele a fost făcut în mai multe feluri, stârnind mai multe iniţiative. De pildă acum câţiva ani, un tânăr compozitor din Braşov, ce a terminat masteratul la Conservator pe compoziţie, a compus o operă după Crize. Batem la uşi poate că o să iasă pe scenă o montare. Eu sunt foarte curios, pentru că m-am uitat în portativul acela ca mâţa în calendar, dar am scris libretul pe baza piesei de teatru, am aranjat aşa cum mi-a cerut compozitorul.

Intervenție din public: Care a fost inspirația din spatele piesei Tăcerea, sau cum ati ajuns să o faceți doar prin didascalii.

Mihai Ignat: Mie întotdeauna mi s-a spus că sunt bun ca autor dramatic, la replică. Poate că, ce ştiu eu, subiectul piesei nu este condus cel mai bine, dar la nivelul replicii, totdeauna am fost apreciat, şi am verificat aceste lucruri şi la spectacole, observ reacţia publicului, după aceea comentariile actorilor şi aşa mai departe. De la început am încercat să scriu divers, de aceea şi volumul se cheamă Cinci piese centrifuge, ele au teme diferite, formule foarte diferite, de la Romeo şi Julieta la perioada contemporană, de la piese cu replici la cele doar cu didascalii. Am avut această tentaţie şi în poezie, volumele mele de poezie nu seamănă unele cu altele, nu ştiu de unde vine asta. Aşa am simţit eu, am simţit nevoia să schimb registrul, să îmi încerc norocul în altă formulă, uneori a ieşit, alteori nu. În al doilea rând, voiam să iasă o trilogie, dacă tot am scris Crize şi Ce vine după, aş mai scrie un text cu El şi Ea, mai ales că mi se cere, iar acestea sunt textele de cel mai mare succes. Chiar zilele trecute, am mai avut o variantă la Braşov a piesei Ce vine după, iar actorii la discuţiile de după, chiar mă întrebau dacă nu le mai dau un text tot cu două personaje, dar le-am zis că nu mai am decât pe acesta cu cei doi boşorogi. Exagerez acum, la 65 de ani nu eşti boşorog, dar ei pot avea 80 în montare. Am zis că vreau să completez seria cu a treia vârstă, dar ar fi trebuit să-i pun iarăşi să vorbească la nesfârşit, să se certe, că vă daţi seama dacă se numeşte Crize nu poate fi despre paradisul pe pământ. Am mai avut un model, mai ales că în România nu prea s-a mai scris aşa, adică exclusiv din didascalii un text, eu am avut un model un autor austriac, Kroetz, care are un soi de trilogie, iar unul din textele sale descrie după amiaza unei femei. Acolo e un singur personaj, şi este şi mai greu aşa, pentru că este o dimensiune monocordă, în timp ce la mine sunt două personaje, şi o să vedeţi cum reacţionează, au tot felul de ritualuri unde poţi crea o anumită dinamică. Pentru că didascaliile trebuie să aibă un caracter neutru, X face ceva, dar există autori dramatici celebri cum ar fi Camil Petrescu, unde o să vedeţi cum arată didascaliile. Există chiar o carte întreagă scrisă despre didascaliile lui Camil Petrescu. La mine aţi observat că există un joc de cuvinte, o manieră poate uneori poetică, şi nu am vrut să cenzurez chestia asta. Bineînţeles că pe regizor poate nu îl ajută foarte mult jocul meu de cuvinte, dar chiar şi un astfel de text poate fi îmbogăţit de montare. Eu dau un soi de portativ dar el poate fi îmbogăţit.

Intervenție din public: Consideraţi că piesele contemporane ar trebui introduse în educaţie, să fie învăţate la şcoală?

Mihai Ignat: Ştiţi cum e, ceea ce e obligatoriu nu mai provoacă aceeaşi plăcere. Deşi eu sunt profesor la facultate, aş putea răspunde da cum să nu, să punem toate cursurile posibile. Pot fi variante opţionale, facultative de acest gen, însă pe de altă parte, într-adevăr, ar fi bine venită împrospătarea corpusului de texte. Teatrul nu se prea face, şi nu vorbesc doar la nivel de gimnaziu sau liceu, nici măcar la facultatea de litere, acolo unde predau eu, nu se face teatru deloc, în afară de Caragiale. Teatrul românesc nu este chiar o minunăţie ăsta este adevărul. După anii 2000, începe să se schimbe situaţia şi mai apar dramaturgi, însă în perioada comunistă a fost jale. Nu rămâne aproape niciun text, pentru că eu mereu am zis, nu alegeţi autori ci alegeţi texte. Aproape niciun autor nu este egal cu sine. Îl citesc pe X-ulescu, dar din el mi-au plăcut textul ăla şi celălalt. Ar fi bine venită o împrospătare a acestui corpus de texte, iar eu fac un curs opţional la facultate de istoria teatrului românesc, şi din fericire văd că este ales de noile promoţii, tocmai pentru a-i familiariza. Ei în afară de Caragiale mai ştiu şi că prozatorul Camil Petrescu a scris teatru, însă nu-l citesc pentru că nu este obligatoriu. Pe 5 octombrie s-a anunţat noul câştigător al premiului Nobel pentru literatură, luat de un autor norvegian, Jon Fosse, care este prozator şi dramaturg. În România este cunoscut ca dramaturg.

Mădălin Guruianu: A avut norocul să se monteze destul de mult în România, inclusiv Afrim i-a montat un text, şi a ieşit pe val. Noi l-am văzut recent la ARCUB, cu Ofelia Popii în spectacolul Cineva are să vină. Un autor cum este Fosse este sprijinit foarte mult de guvernul norvegian, i se publică orice în străinătate, i se subvenţionează traduceri.

Mihai Ignat: Dacă atingi un anumit nivel de celebritate ai sprijinul autorităţilor, iar acest lucru contează enorm. Ca haiduc e mai greu.

Mădălin Guruianu: Am profitat puţin de faptul că nu a putut veni Ionuţ Sociu, pentru prima oară s-a întâmplat ca unul din autori să nu ajungă, dar are o problemă de sănătate. Mai profitaţi de Mihai deci pentru întrebări şi nelămuriri.

Intervenție din public: Când vă apucaţi să scrieţi un text aveţi şi finalul de la început sau vine pe parcurs?

Mihai Ignat: De cele mai multe ori da. Eu la litere la Braşov fac un curs de creative writing în dramaturgie, şi evident că asta este unul din sfaturile esenţiale. Poate că nu vei şti ce se întâmplă pe parcurs, însă este necesar să ai idee cam unde vrei să ajungi. Nu neapărat cu cea mai mare exactitate, nici eu nu le-am ştiut, dar ştiam că trebuie să fie ceva ce să iasă din comun. Mulţi pot face o călătorie fără să îşi fixeze o destinaţie, dar sunt alţii care spun vreau să merg în locul cutare. Acum pe unde mă duc, că sunt rute diferite şi mijloace de transport este altă discuţie, însă vreau să ajung acolo. De pildă în Moartea pentru patrie, nu mi-a fost foarte clar finalul dar am bâjbâit puţin, însă acolo am aplicat o altă regulă de a mea care nu este generală însă ar putea fi utilă, eu o discut şi pe aceasta cu masteranzii mei. V-am zis că de regulă eu aud, ştiu că sună ca la spiritism, dar de exemplu Crize care are replici spontane şi haioase, parcă mi-ar fi fost dictate. Ştiţi că este o teorie celebră a lui Platon, aceea că zeul îţi toarnă de fapt inspiraţia, iar tu eşti un scrib care scrii după dictare. Este acolo un mic adevăr însă asta nu înseamnă că excludem raţiunea, controlul, trebuie de fapt să le combini pe cele două, raţiunea şi inspiraţia. Scriind Moartea pentru patrie am aplicat o regulă: în loc să scriu ce auzeam, scriam pe dos. Vă dau un exemplu: în text sunt doi tineri ce se cunosc într-un club, şi au o discuţie foarte sinceră, pentru că cheia piesei stă chiar în această sinceritate a personajelor. Unul dintre personaje îl întreabă pe celălalt: auzi dar dacă eu păţesc ceva, nu o să mai fiu frumoasă sau ceva de genul, tu ce o să faci? Răspunsul convenţional şi de bun simţ care ne vine este acela că o să rămân alături de tine, o să te protejez etc. Însă celălalt dă răspunsul opus: o să te părăsesc. Bineînţeles reacţia celuilalt este de şoc, însă după mine sinceritatea este un element fundamental pentru a obţine autenticitate. Da poate era şocant, era cinic, dar era autentic. Cei mai mulţi îmi e teamă că aşa gândim. Aplicarea acestei reguli nescrise, de a scrie exact contrariul a ceea ce mi-a venit prima dată în minte, cred că aplicarea a reprezentat cheia reuşitei acestui text. Este un sfat pe care îl dau oricărui vrea să scrie: fiţi sinceri. Chiar dacă sinceritatea, de multe ori înseamnă cruzime şi cinism, în mod sigur veţi fi autentici. Veţi răni pe unul sau pe altul, veţi deranja, dar eu zic aşa: dacă vă e frică de părerea mamei nu mai scrieţi. Puneţi condeiul în cui şi faceţi altceva. Pentru că dacă tu scrii un text, indiferent de ce natură, şi te gândeşti eu nu pot pune asta pe hârtie ca ce o să zică mama, sau nu pot folosi cuvântul ăsta, la revedere. Ţie ţi-a venit să scrii altfel dar tu te autocenzurezi. Mama aici este un exemplu generic. De aceea zicea undeva Matei Vişniec că literatura adevărată înseamnă libertate. În mai multe sensuri, cu siguranţă, dar cel puţin în senul ăsta, să îţi iei libertatea de a scrie cum îţi vine ţie, pentru că în mod sigur vei fi autentic, şi vei ajunge mai uşor la ceilalţi. Majoritatea spectatorilor nu vor recunoaşte anumite lucruri. În multe dintre piesele mele am observat reacţiile spectatorilor sau cititorilor, când aveam astfel de replici foarte sincere. Era evident că mulţi între ei se identificau, chiar dacă în viaţa de zi cu zi nu ar fi recunoscut acest fapt. Cu voie sau fără voie, mai mult sau mai puţin, discriminăm, mai ales că este destul de greu să trăim după regulile corectitudinii politice. Iar după părerea mea, un scriitor ar trebui să aibe o anumită libertate, pentru că altfel nu ar avea sens. Nu văd altfel de ce ar scrie, dincolo de faimă bani sau premii.

Intervenție din public: Aş avea o întrebare legată de poezie, de cea scrisă în acest nou sistem adică fără rime. Este preferat acest nou stil de a scrie fără rime din comoditate sau de ce este ales?

Mihai Ignat: Asta se întâmplă de mai mulţi ani. Când am publicat eu în anii 90, deja se scria mai multă poezie fără rimă şi fără structura aia riguroasă, deci nu era o noutate. Probabil într-o mare măsură am urmat şi eu acest trend. Dar sunt şi alte resorturi. Versul liber presupune că nu mai urmezi un canon, şi poţi gândi liber, şi poţi pune ce cuvinte vrei tu, în ce ordine vrei tu. O poezie cu rimă şi măsură exactă, nu mai zic de cele cu forma fixă gen sonet, presupun o anumită încorsetare, dar pe de altă parte, eu am scris la începuturi şi poezie cu rimă. Am observat însă că orice constrângere te ajută şi la creativitate. O constrângere formală te ajută să găseşti soluţii, în interiorul unui tipar să torni ceva, dar să fie cam ce vrei tu. Trebuie să munceşti până iese. Fiecare tip de poezie îşi are şi farmecul său, şi valoarea sa, dar la mine nici nu a fost o dezbatere interioară cum să scriu. Cam aşa se scria atunci şi îţi trebuia multă virtuozitate.

Mădălin Guruianu: Mulțumim frumos pentru disponibilitatea de a veni tocmai de la Brașov și te mai așteptăm la Clubul AMTeatru!

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.