Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Pentru mine are mult sens, pentru că doar vizualizez exact ce se întâmplă acolo (se referă la un text lecturat de autoare anterior).

Alexandra Badea: Ieri a fost primul spectacol al stagiunii, şi de trei zile am repetat, e foarte interesant că este şi o răzbunare a regizorului, şi aud vocea lor, şi sunt în rezistenţă să nu zic textul ca ele.

Mădălin Guruianu: Vă spun doar că este unul dintre puţinele spectacole, în care nu te prinzi de la început unde sunt etapele şi cum se sare de la una la alta, şi apoi faci conexiunile şi ţi se luminează totul, apropo de cine şi care sunt legăturile. Este un spectacol care o să vă placă mult, de fapt o să vă marcheze. Noi vedem multe spectacole anual, eu văd şi mai multe, fiind oarecum fanatic, sperând să recuperez timpul pe care cred eu că l-am pierdut, în perioada de cincisprezece ani cât am stat în afara Bucureştiului. Vedeam şi acolo teatru în Sfântu Gheorghe, şi participam la festivaluri, dar când am venit am realizat că bogăţia culturală din Bucureşti este imensă. Oferta teatrală include de toate, de la bune, la foarte bune, la foarte proaste, dar chiar sunt sute de spectacole ce se joacă lunar, iar asta nu-i deloc puţin lucru. Dar cineva a comentat pe AMTeatru, care a considerat că cel mai bun spectacol al anului trecut (2022) este Exil. Şi atunci am realizat, mai ales dând note tuturor spectacolelor pe care le vedem, bineînţeles din punctele noastre de vedere, într-adevăr Exil avea cea mai mare notă din cele făcute anul trecut. Este un spectacol mare, şi chiar am regretat că nu a luat nicio nominalizare la UNITER, nu am putut să înţeleg de ce.

Alexandra Badea: Vorbind de lucrul acesta, fac un workshop la Teatrul Excelsior, pentru un festival X-Fest, şi am ajuns după prima oră de prezentare, în care voiam să ştiu fiecare cum a ajuns spre teatru şi de ce scriu, am simţit că este o mare presiune pe ei. Îmi vorbeau de premii, că ei s-au apucat de fapt să scrie ca să ia nişte premii, pentru că sunt bune pentru plecarea în străinătate, şi la un moment dat am zis că eu simt presiunea lor prin mine. Simţeam o presiune enormă, şi le-am ţinut un discurs despre cum nu este importantă nicio diplomă, şi niciun premiu. Pe mine nu m-a întrebat nimeni, când am publicat o carte sau când am făcut un spectacol undeva, de diploma pe care o am. Procesul pe care îl urmezi într-o facultate, într-o şcoală de arte e important, însă premiile nu sunt atât de importante. Noi ne cramponăm foarte mult, inclusiv eu am făcut o muncă de deconstrucţie pe ideea asta a premiilor, şi de asta când prind un moment o zic pentru că mi se pare important. (Urmează lectura)

Mădălin Guruianu: Cred că experienţa s-a intensificat foarte mult, şi datorită faptului că ai scris şi regizat spectacolul. Practic e operă completă.

Alexandra Badea: Eu de un timp cam doar asta fac, la bază sunt regizoare, am făcut regie teatru în UNATC, am terminat în 2003, dar cât am fost în şcoală nu am scris. Am lucrat doar pe texte contemporane, am avut un examen din Cehov, însă profesorul Vasile Moisescu, şi-a dat seama că ceva se schimbă în teatru, noi fiind foarte interesaţi de subiectele lumii în care trăiam, şi temele cu care noi ne confruntăm. Dându-şi seama că vrem să mergem pe zona asta, ne-a spus că e mai important să ne găsim propria noastră estetică, să vorbim despre lumea noastră, şi fiind şi ultima lui generaţie, a cedat de la programul impus de obicei în facultate. În 2003, am plecat în Franţa unde am făcut câteva spectacole tot pe texte contemporane, iar la un moment dat scrisul a venit ca o nevoie personală. Primul meu text în franceză, are ceva în legătură cu Exil, fiind o bulcă de cincisprezece ani aproximativ. Când am început să scriu, nu m-am gândit că voi scrie teatru, dar m-am apucat la îndemnul unei scriitoare, Nicoleta Esinencu, care scrie tot teatru, şi mi-a spus că nu înţelege de ce pun în scenă piesele altora, când aş putea să îmi pun în scenă propriile piese, zicându-mi şi personal că dacă nu o să scriu am să o iau cumva razna. Eu i-am zis nu ştiu să scriu şi ea mi-a zis: ai încercat? Încearcă şi ai să vezi. La o lună după, când am început să scriu primul text, care era mai mult un scenariu de performance, în care scriam autobiografic. Despre Exil s-a tot spus că e un spectacol autobiografic, însă nu este povestea mea, dar evident că sunt şi câteva lucruri personale puse şi din mine, chestiuni pe care le simt sau le gândesc, poate chiar fragmente din poveşti trăite, însă nu este povestea mea sau a familiei mele. Ca să mă întorc la primul text, eu vorbeam acolo de fapt despre neadaptarea în societatea românească, pe care am şi trăit-o când eram mai mică, dar şi despre cea din societatea franceză sau neadaptarea dintr-un grup. Textul îmi venea când în franceză, când în română, în funcţie şi de contextul care se nimerea, iar fiecare scenă era un pretext pentru a declanşa un monolog interior. Mi-am dat seama că în română mă blocam, efectiv nu puteam să merg mai departe, nu îmi plăcea ce şi cum iese, aşa că la un moment dat am trecut totul în franceză. În România am mai lucrat fiind invitată, am lucrat şi cu Mihaela Michailov, o să vă vorbesc despre ea pentru că poate fi interesant ce faci şi tu ca dramaturg cu regizorii. Am avut astfel şi experienţa regizoarei care lucrează cu o autoare pe o temă găsită în comun. În afară de Complexul România, ce era un text pe care ea îl scrisese, premiat de UNITER, dar pe care nu l-a rescris ci l-a completat, fiind anumite scene ce au fost dezvoltate în procesul de repetiţii. Dar textele pe care le-am creat împreună, erau bazate pe nişte teme pe care le alegeam amândouă, asta pentru că ne interesau, făceam documentarea, la un moment dat ea începea să scrie şi venea mult şi în repetiţii. Mihaela nu scria mult după improvizaţie, ci în urma discuţiilor pe care noi le aveam la repetiţii, însă nu neapărat pe text, pentru că nu era o verificare a textului ei în repetiţii, era mai mult o discuţie despre complexitatea tematicii abordate. De exemplu, Google ţara mea, care era un text şi despre rasism în România, despre mărturiile fiecărui actor, un rasism pe care l-au resimţit, actorii se întrebau de ce ne regăsim ca români în postura celui care are o privire rasistă asupra altcuiva. După aceea am lucrat ca autoare şi regizoare, şi apoi am lucrat într-o perioadă în Franţa ca autoare, doar ca autoare, şi atunci lucram ori pe texte pe care eu le scriam ce se publicau şi montau, ori într-un binom cu regizorii. De vreo şapte ani nu mă mai interesează să lucrez ca autoare-regizoare, pentru că pentru mine textul este partea cea mai importantă a procesului meu artistic. Partea de text şi de concept şi de teme este cea mai importantă, şi atunci nu mă mai regăsesc în textele altora, chiar dacă îmi plac, dar îmi pun întrebarea eu unde pot să mă mai exprim? Ca autoare nu prea mai vreau să lucrez cu alţi regizori, pentru că am simţit la un moment dat ca mulţi regizori mă făceau să scriu cum nu ştiau ei să scrie, şi mă simţeam într-un fel cenzurată. Nu neapărat prin cuvinte, însă simţeam o presiune asupra mea, şi întotdeauna m-am simţit frustrată, fiind şi regizoare la bază, de rezultat. Adică nu am văzut vreun spectacol la care să zic, că mi-ar fi plăcut să-l fac eu. E probabil pretenţios ce zic însă îmi asum, dar mi se părea tot timpul că eu l-aş fi făcut nu neapărat mai bine ci mai cum mi-aş fi dorit eu să fie. Exil l-am scris că pe un mini roman, l-am scris pentru anumiţi actori, dar bineînţeles că la un moment dat distribuţia s-a schimbat, pentru că a fost o pauză în repetiţii, dar l-am scris efectiv cu actorii în minte. Ştiam ce pot face, unde se pot duce ca zonă de expresie, ştiam la ce sală o să montez, cam ce decor va fi, am nevoie să am şi această parte concretă. Îmi place să îmi las şi libertatea ca regizoare, să pot să modific şi nu vin cu ceva prestabilit. După ce le fac, îmi place să le văd cu o oarecare detaşare, dar nu e neapărat de ce spune textul, nu neapărat că nu regăseam textul în spectacol, sau că mi se părea că textul l-am gândit într-un fel. Poate şi pentru că era prea încărcat spectacolul, mai ales că poate se vedea şi regizorul care spune cum îmi arăt eu talentul, ori modul în care erau conduşi actorii. Pentru mine asta este cel mai important. Fiind sensibilă la text, până la urmă textul ajunge la spectatori prin actori, iar dacă ei încep să urle şi să facă ca toate alea, nu simt textul respectiv şi pun ceva din exterior şi nu le aparţine lor, mi se pare că este o ratare undeva.

Andruni Baciu: A fost foarte interesantă, nu doar această întâlnire, ci toată experienţa pe care eu am avut-o cu Exil, mai ales că am ajuns cam din întâmplare la acest spectacol, deoarece văzusem în program la TNB, că este un spectacol Exil, şi am spus noi de ce nu am auzit de această reprezentaţie. De ce nu mergem? Şi am zis hai să luăm bilete să vedem. Ideea este că atunci când am apucat să-l vedem, s-au aranjat mai multe lucruri pentru că acest lucru să se întâmple, şi chiar am simţit că trebuia să-l vedem. Mă bucur că am reuşit să o facem, nu doar pentru că acum te afli în faţa noastră, şi reuşim să dezbatem anumite teme ale acestui spectacol, dar eu consider că undeva s-a creat o schimbare şi cred că asta este printre cele mai formatoare aspecte ale unui spectacol. Să observi după că eşti, oricât de puţin diferit, faţă de cum erai înainte. Ori că ţine de complexitatea sa, sau poate de interpretarea actorilor care chiar au făcut o treabă excepţională, spectacolul chiar are un impact.

Mădălin Guruianu: Noi vorbim din perspective complet diferite, şi este clar că pe ea a impactat-o într-un anume fel, şi pe mine cu totul altfel. Dar am ieşit amândoi transfiguraţi de la spectacol.

Intervenție din public: Am rămas cu o chichiţă în cap după acest spectacol, mai ales că este genul de spectacol ce mi-aş dori să îl uit tocmai pentru a-l mai putea revedea prima oară. Eu am cumpărat caietul program, iar pe prima pagină aveam arborele genealogic, fiecare familie cine este şi cum este. Am văzut asta răsfoind caietul la început, începe spectacolul şi am văzut că ceva se întâmplă, şi am zis să deschid eu caietul program. O oră din spectacol am stat şi mă uitam pe arbore, la fiecare personaj ce intra pe scenă. Nu mi-am bătut capul să înţeleg care sunt relaţiile dintre ei, eram foarte atentă la text, şi în acel moment m-am simţit foarte bine. Când am ajuns acasă, gândindu-mă în continuare la spectacol, mă întrebam dacă cumva partea asta de descoperire, cine cu cine era, ceva senzaţional de trăit, eu am ratat-o din cauza acelui exces de zel.

Alexandra Badea: Textul a fost gândit ca să poţi înţelege lucrurile pe parcurs. Eu am vrut ca acel caiet să arate aşa. Eu am fost influenţată mai mult de film şi de scriitura cinematografică, decât de scriitura dramatică, mai ales că citesc şi puţin teatru acum, iar când merg mă duc doar la autori contemporani, foarte rar merg la ceva clasic. Mă gândesc cum pot să ţin atent spectatorul, cum să nu-i dai tot din prima. Am făcut la Sibiu un spectacol, tot aşa pe trei generaţii despre pogromul de la Iaşi, şi toată lumea îmi spunea ce bine ar fi fost să fie şi un arbore genealogic pentru că ei s-au pierdut. În Franţa am făcut la fel un spectacol pe tema asta, pentru că de câţiva ani mă obsedează ideea asta de psiho genealogie. În Franţa vin foarte mulţi liceeni, pentru că sunt programe pe tema asta şi eu cu asta mă bat la Teatrul Naţional, dar este îngrozitor şi nu ştiu când se va schimba ceva, pentru că nu există vreo politică de formare a unui alt public. Într-adevăr sala este plină, dar foarte rar vezi oameni care nu sunt obişnuiţi să vină la teatru. Ca să ajungi la un spectacol de teatru în Bucureşti, fie că este independent sau nu, trebuie să ai o familie care e preocupată de teatru. Sau cum descoperi teatrul? În România mi se pare că publicul este foarte uniform, da sunt oameni care merg dintotdeauna din generaţie în generaţie, sau care au descoperit teatrul întâmplător, dar nu prin şcoală. Mi-ar plăcea să văd oameni care să vină ce nu au o legătură cu teatrul, să nu ştie nici măcar unde se află teatrul în Bucureşti. Asta încercam să-i fac să se ducă spre alt public. În Franţa avem câteodată tineri ce nu au fost niciodată la teatru, şi când făceam cu ei la sfârşit Q&A, tot timpul apărea frustrarea că nu au înţeles imediat. Eu le-am zis că nu era neapărat important, însă atât de mare era această frustrare, că-i împiedica la propriu să trăiască spectacolul. Aşadar, am zis hai să punem în caietul program un arbore genealogic, pentru toţi cei care sunt interesaţi. Deci eu am venit cu ideea. Eu m-am gândit că se citeşte la pauză, dacă e aşa o mare frustrare că nu se înţelege, însă nu m-am gândit chiar în timpul spectacolului.

Mădălin Guruianu: La un moment dat ţi se leagă lucrurile, pentru că în spectacol relaţiile sunt destul de explicite, nu au cum să nu se lege.

Alexandra Badea: Asta s-a întâmplat şi cu actorii că ei îmi spuneau mereu că au impresia că nimeni nu va înţelege. Am făcut la un moment dat un şnur, într-o sală de repetiţii, şi venise şi un student ce a devenit ulterior asistent de regie, şi mai venise şi o româncă de origine însă trăia în Franţa, şi nu prea vorbea bine româna, iar la final am zis că dacă şi ea a înţeles textul, am zis clar că se înţelege. Era şi din partea actorilor o obsesie comună să se înţeleagă textul. Mie nu mi se pare chiar atât de important asta.

Intervenție din public: Ulterior aşa am zis şi eu, de ce oare m-am chinuit atât să înţeleg, pentru că la final îmi dădeam eu seama. Dar în momentul ăla ca spectator, eu am simţit aşa ca o presiune, plus că textul este mult şi este puternic, şi atunci vrei să fi acolo 100%, nu să te gândești ăsta cine e sau cu cine e.

Mădălin Guruianu: Noi nu presupunem deloc că suntem critici de teatru, şi nu în zona asta vrem să ducem blog-ul şi site-ul, vrem să mergem înspre a aduce un alt public la teatru. Dacă la începutul întâlnirilor, au fost oameni care au zis că au văzut un spectacol sau două în viaţa lor iar după seria de întâlniri, facilitându-le chiar noi accesul, încep să se ducă, înseamnă că este un pas înainte. Genul ăsta de paşi ni dorim noi foarte mult, să ajungem la mai multe medii de oameni cărora să le dăm un pont, nu o critică sau o cronică. Însă, dacă ar fi să scriu vreodată mai pe larg despre spectacol, sigur l-aş duce în zona aceea de Un veac de singurătate. Pentru mine a fost senzaţia aceea a unui amalgam de subiecte, care de fapt nici nu contează dacă ţi se leagă. Hai să fim serioşi, în romanul lui Marquez, nu cred că mai ţine cineva minte cine era cu cine, dar e important că reţii clar atmosfera de acolo. Odată ce ai citit textul, rămâi acolo, este clasic tot. La fel am simţit şi la Exil, şi nu sunt sigur dacă am mai simţit acest gen de emoţie la vreun spectacol de teatru. O atmosferă din aceea în care, şi dacă nu ai fi înţeles cine cu cine se leagă, tu pleci de acolo cu ceva transformator, şi cred că şi-a atins astfel cu totul scopul şi demersul. Din păcate nu sunt atât de multe demersuri incitante la TNB, în condiţiile în care acolo chiar ar trebui să fie de toate. Deja mie nu prea mai îmi place teatrul clasic, poate şi pentru faptul că am văzut prea mult. La TNB aş suporta să văd toate categoriile de spectacol şi toată paleta.

Alexandra Badea: Timp de 10-15 ani eu tot spuneam că teatrul trebuie să deţină o direcţie artistică, şi mi s-a spus la un moment dat că nu prea se poate, pentru că de exemplu, într-un oraş ca Timişoara, este un singur teatru în limba română, şi trebuie să avem spectacole pentru toată lumea. E nevoie şi de piese bulevardiere, şi teatrul clasic, pentru că este un public pentru fiecare. Eu am înţeles demersul lor, cu toate că nu eram de acord. Şi asta vorbim de o discuţie de acum 15 ani. Acum în Bucureşti, există teatre bulevardiere, deci nu înţeleg de ce Teatrul Naţional din Bucureşti, şi nu mă refer în ziua de luni când ei îşi închiriază sala tot pentru piese bulevardiere, dar nu înţeleg de ce de marţi până duminică mai este nevoie de acest tip de teatru de bulevard. Şi acesta poate avea unele piese de calitate, însă unele mi se par de un prost gust total.

Mădălin Guruianu: E bună completarea, că nici noi nu avem nicio reticenţă în a spune că sunt spectacole şi de nota unu, şi de nota doi sau trei, dar din păcate se întâmplă să fie şi ratări. Slavă Domnului că există mult teatru, şi atunci cred că se înglobează, şi are loc cumva o diluare. Adică nu există atât de mult teatru atât de slab, încât celălalt să fi rămas şi să zici, că cu greu mai vezi teatru de calitate. Nu este chiar aşa.

Alexandra Badea: Eu din întâmplare am ajuns la Sala Mare a TNB, nu a fost o ambiţie personală, mai ales că eu iniţial trebuia să montez un alt text la Sala Pictură. A venit pandemia şi ei tot doreau să scriu eu un text, şi eu nu prea voiam. Aveam oricum prejudecata că pe acolo este o prăfuială, şi am zis că mai bine vin şi fac ceva mic, cu câţiva actori pe care-i ştiu. În pandemie proiectul a fost anulat, şi după primul val de pandemie, am fost sunată şi mi s-a spus totuşi să vin, dar cu un proiect mai mare pentru mai mulţi actori ai trupei, ca să prezentăm trupa asta altfel. Ei nu au mai jucat de ceva vreme, şi ar fi bine să venim cu un spectacol mai mare, pentru o sală mai mare. Nici nu se mai jucau foarte multe spectacole la Sala Mare pentru că multe dintre ele erau vechi. Pe acest context am venit, şi mi se pare trist faptul că noi în România, mai avem nevoie de o validare din afară ca să aducem spectacole. Eu sunt convinsă că dacă trăiam în România, şi cu această piesă scrisă, sunt convinsă că nimeni nu m-ar fi invitat, şi nu ar fi luat riscul să mă programeze în această sală. Asta mi se pare teribil de trist. Până la premieră toată lumea din biroul de marketing era panicată, şi mi se zicea: păi avem premieră, primul şi al doilea spectacol mai avem invitaţi, însă după aceea ce o să facem, pentru că tu nici nu ai aşa nişte actori vedetă pe care lumea să vină să-i vadă special la teatru, şi nu ştim ce o să fie. Spectacolul însă a demonstrat contrariul. Eu m-aş fi bucurat ca după să fie invitaţi mulţi autori contemporani, şi când zic contemporani nu mă refer la cei în viaţă şi care scriu ca acum două sute de ani. Nu înţeleg de ce nu s-a deschis totuşi ceva. Apropo de ce ziceai cu nişa, oamenii au nevoie de poveşti şi mulţi spectatori obişnuiţi spuneau asta: noi nu veneam la teatru de obicei, dar am venit pentru că ni se vorbeşte despre poveştile şi viaţa noastră. Cred că este un public pentru asta, pentru că spectacolele în general pe autori contemporani, se petrec în săli mici, în independent, chiar dacă e la TNB, va fi la Sala Atelier, sau la Pictură, deci există o nişare.

Intervenție din public: Cred că există o reticenţă şi le e frică să rişte. Dacă ei îşi obişnuiesc publicul cu bulevardier, şi le oferă apoi contemporan, o să zică vai nu vindem. Asta este prima lor teamă că nu se vinde. Într-adevăr aici este o problemă, pentru că trebuie până la urmă, să fie de toate pentru toţi pe scena mare. Este deci frica lor cu vânzarea de bilete.

Alexandra Badea: Ştiu, însă fiind un teatru subvenţionat ei nu plătesc chirie pe sală, cel mai rău ce se poate întâmpla este că e un spectacol, nu prea are mult public, şi se va juca doar de câteva ori. Actorii sunt oricum salariaţi deci nu există riscuri atât de mari. Faci un spectacol şi îţi asumi un risc, şi nu este normal să se joace cu casa goală, pentru că tu trebuie să faci în aşa fel încât să aduci publicul la teatru. Să zicem că accept că ei nu s-ar pricepe să facă marketing şi să aducă public, să-l formeze sau să câştige un alt segment de public. Pot să accept asta, dar îţi asumi riscul să faci un spectacol pe un text contemporan, iar dacă nu a mers, îl joci de câteva ori, şi odată la ceva timp tot îşi va găsi un public.

Intervenție din public: În legătură cu elevii şi liceeni ce merg la teatru, mi s-a întâmplat că profesoara ne-a dat să alegem din nişte piese, dar erau autori clasici şi nu s-a dus spre autori contemporani. Atunci când i-am zis că mi-ar plăcea să vedem ceva contemporan, a spus că nu vrea să rişte, că nu ştie exact ceea ce vom înţelege. Mi s-a părut cumva că are prejudecăţi în legătură cu asta, şi a spus că o să mergem la un autor contemporan, dar care este mai în vârstă. Nu îşi dorea să treacă peste acest prag să ne ducă la un autor contemporan, şi fiind scris acum poate înţelegeam şi noi mai mult.

Alexandra Badea: Da ştiu asta. În Franţa este un departament în teatru ce se ocupă de relaţii cu publicul, pe care îl avem şi noi dar nu face acelaşi lucru. Acolo, pentru a câştiga noi segmente de public cum ar fi liceeni, sau persoane aflate în excluziune socială, aceşti oameni ce lucrează în acest departament întâlnesc profesorii cu care vor să lucreze, din diferite licee chiar şi de la periferie şi le explică diferite lucruri. De ce este bine să aducă clasele la spectacolul respectiv, pentru că poate exista o temă ce-i poate interesa sau sensibiliza, adică e treaba teatrului într-un fel. E un program ce se numeşte parcursul spectatorilor, în care o clasă de liceeni, va vedea pe parcursul unei stagiuni patru spectacole ale unui teatru, iar acest parcurs este făcut în funcţie şi de ceea ce ar dori profesorul respectiv să abordeze. În Franţa, la limba franceză, profesorul are o oarecare libertate să-şi aleagă autorii pe care-i va studia, şi temele pe care le va aborda cu elevii. În funcţie şi de programa profesorului dar şi de sugestiile teatrului, se va face un parcurs, şi asta spuneau şi cei cu care lucrez în teatru, evident că nu vom aduce un grup de liceeni la un spectacol foarte greu de înţeles. E responsabilitatea lor ca teatru să aducă acest public nou la nişte spectacole care să le dea dorinţa de a veni la teatru, şi aici este o responsabilitate mare, pentru că poţi aduce pe cineva care să zică aşa ceva eu nu mai vreau să văd.

Intervenție din public: Cum sunt piesele lui Caragiale, pentru că cei de la mine din clasă au zis că nu mai vor să meargă la teatru, pentru că nu au înţeles cuvintele, nu au înţeles situaţia.

Alexandra Badea: Ideea este să-i duci la ceva cu care ar putea să se identifice, şi după poţi ridica un pic mai mult, să-i duci la ceva mai departe de realitatea lor.

Mădălin Guruianu: Ca să o facem şi pe avocaţii diavolului, are logică şi poziţia doamnei profesoare, pentru că te poţi trezi la un moment dat cu un text ce nu era potrivit pentru tine dacă nu îl cunoşti cumva. Şi de aceea cumva pentru ele asta e o plasă de siguranţă cu autorii clasici, deşi şi la ei se poate întâmpla să fie o chestie ciudată.

Intervenție din public: Ei merg la Caragiale pentru că studiază Caragiale, şi atunci zic dacă nu aţi citit textul măcar să vedeţi spectacolul, cumva să luaţi contact cu autorul. Şi da este mai sigur să-i duci acolo decât la un spectacol despre care nu cunoşti nimic, pentru că într-adevăr e treaba teatrului să ţină publicul şi să-l educe. Ar trebui să existe mai clară comunicarea asta între instituţie şi formarea de public, dar puţine teatre din România fac asta.

Alexandra Badea: Şi eu cred că sunt foarte puţine. Dar mie mi se pare interesant de făcut o asociaţie sau un proiect care să se ocupe cu aducerea tinerilor la teatru. Dar cumva să fie în afara teatrelor, ceva independent care ar repera nişte spectacole.

Mădălin Guruianu: Mă gândeam că şi Mihaela Michailov face asta din plin la Replika, mai ales că este şi intrarea gratuită. Există câteva teatre în Bucureşti, ce se nişeaza puţin pe publicul tânăr, iar mie la Teatrul Excelsior îmi place foarte mult pentru că se nişeaza pe nişte spectacole, care să fie chiar pentru adolescenți. Ei chiar acolo sunt şi acela este publicul pe care ei îl caută cu propunerile de spectacole.

Alexandra Badea: Spectacolul ăsta care este ultimul meu spectacol în Franţa este un spectacol pentru adolescenţi. Festivalul de la Teatrul Excelsior este unul pentru adolescenţi, însă din păcate nu cred că vor fi prea mulţi. În general în festival ai o intenţie, dar după se pierde cu invitaţiile şi tot felul de chestii, şi ajungi să te întrebi apoi unde sunt adolescenţii că doar pentru ei am făcut. E o comandă pe care eu am primit-o în Franţa, pentru că ei în fiecare an aleg un autor şi îi propun să scrie un text adresat liceenilor şi care va fi jucat în clasă. Eşti limitat la trei personaje maxim, şi mie mi s-a zis că pot să fac ce vreau, însă să mă gândesc că vorbesc tinerilor de azi pe un subiect care să-i intereseze pe ei. Iniţial am fost doar ca autoare, a fost un regizor care a făcut proiectul în clase, şi liceeni în paralel lucrau cu profesorii jucând personajele. Acum un an când am hotărât să îl montez, am făcut o versiune pentru sală, şi una mai suplă cu care noi mergem în licee, fiind această ideea să ne îndreptăm către un public care nu vine la teatru. În vară au avut un turneu în centrele de vacanţă, unde sunt copii sau familii în tabără, şi asta spunea actriţa, că este experienţa ei cea mai puternică pentru că a jucat pentru nişte oameni care nu merseseră niciodată la teatru. Povestea că li s-a întâmplat să dea peste oameni, care nu ştiau că există această problemă cu refugiaţii şi sistemul foarte dur de expulzare. Acolo mi se pare că este o miză importantă, cum poţi atinge oameni care nu vin singuri la teatru. Excelsior este bine că se axează pe publicul ăsta.

Mădălin Guruianu: De fiecare dată când am fost, ei au cea mai mare cantitate de adolescenți, cam o medie de peste cincizeci de procente sunt adolescenţi.

Intervenție din public: Voiam să întreb de ce aţi ales să vă exprimaţi prin teatru în detrimentul altei arte. Tot aţi zis de cinematografie de ce nu aţi ales să faceţi regie film de exemplu?

Alexandra Badea: Iniţial am ales regia pentru că mi se spunea că nu am niciun talent. Mi se spunea tu nu ştii să scrii, nu ai fi bună de actriţă, nu ştii să desenezi, nu o să poţi să faci nimic în zona asta. Şi atunci văzând un spectacol de teatru, Patul lui Procust, făcut de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra, l-am văzut întâmplător pentru că ai mei nu mă duceau la teatru, l-am văzut de zece ori, şi am zis dacă ea poate face lucrurile astea şi eu pot să le fac. Până la urmă ca regizor nu trebuie să ai un talent vizibil, iei un text care îţi place, lucrezi cu nişte actori ce au ei talentul pe care tu nu îl ai, mai ai un scenograf, un compozitor, deci e un sincretism. Eu îmi doresc foarte mult să fac film, am tot dezvoltat scenarii pe care nu am reuşit să le fac, şi mă plictisesc să aştept câte zece ani după o finanțare, dacă nu se întâmplă ceva repede le las pe mai încolo. Mi-am dat seama că nu am dat la regie de film pentru că nu vedeam regizoare. Mi se părea că nu este o meserie pentru femei, şi vorbim de acum 25 de ani. Tata când i-am spus că vreau să dau la regie, el mi-a zis păi ce asta e o meserie de femei? Cătălina Buzoianu era o excepţie, în rest cine mai e. Ţin minte că aveam un carnet şi notam nume de regizoare femei, dar nici nu le vedeam spectacolele, vedeam afişe în oraş şi ziceam uite sunt şase sau şapte. La teatru părea mai posibil, dar la film efectiv nu erau femei la regie, şi nici în cinematografia mondială nu prea erau.

Intervenție din public: Oricum în ultimii douăzeci de ani spaţiul teatral s-a schimbat vizibil.

Mădălin Guruianu: Eu vorbeam de anii aceia, şi chiar de Patul lui Procust, care era chiar mai înainte, şi de aceea ziceam că nu vedeam nicio regizoare.

Alexandra Badea: Deci la regie de film nu am dat pentru că efectiv mi se părea o meserie foarte tehnică, în care trebuie să cunoşti cum funcţionează camera, optică, fizică, ceva ce nu are legătură cu mine şi că nu pot să ajung. Pot să îţi răspund un pic invers la întrebare, spunând că continui să fac teatru pentru că într-adevăr timpul de lucru pe care îl ai în teatru, este mult mai complex şi mult mai profund. Eşti într-o stare de experiment mult mai profundă, şi ai mai mult timp la dispoziţie. la film trebuie să fi eficient, să faci totul foarte repede. Am mai făcut teatru şi pentru momentul ăsta de întâlnire cu publicul, ce se întâmplă când nişte oameni stau şi se uită la alţi oameni, care trăiesc ceva în faţa lor. Este o magie care e acolo şi nu o are nicio altă artă.

Mădălin Guruianu: Pe toţi pe care i-am întrebat mi-au spus că au un spectacol de la care porneşte totul. Ceva ce i-a marcat.

Alexandra Badea: Cred că asta îţi dă dorinţa de a face, în momentul când vezi ceva care te reprezintă. Interesant cu acest spectacol a fost ca în pandemie a fost difuzat, Bulandra punea spectacole din arhivă on-line. Velica Panduru, care e fata Cătălinei Buzoianu, şi cu care eu lucrez şi ştia istoria mea cu spectacolul, mi-a spus că se difuzează on-line. Zice îmi este şi frică să mă uit, dar vezi şi tu dacă vrei să te uiţi. Era filmat cu ceva camera de asta cu zoom veche, dar era un moment înainte de pauză în care şi ştiu cum erau actorii, pentru că se juca la Icoanei cu publicul pe trei părţi, şi repetau aşa un text, şi eu tot timpul când veneam, aveam tot timpul o emoţie de necontrolat. Aceeaşi chestie am avut-o în pandemie, pe laptop, cu o captare video oribilă aproape alb-negru, am retrăit aceeaşi emoţie.

Mădălin Guruianu: Contează mult cu retrăirea pentru că eu când am rugat pe cineva să se uite, mi-am dat seama că nu are cum. Şi eu vorbeam de Richard, de acel Richard care m-a marcat profund, şi eu m-am reuitat la el şi am zis ce frumos, dar îţi dai seama că nici măcar nu se auzea bine, deci cum să simţi. Şi de Hamlet al lui Vlad Mugur de la Cluj, un spectacol monumental. În Bucureşti cred că l-am văzut. Mulţumim tare mult de prezenţă și te mai așteptăm la Clubul AMTeatru!

Seri de Lectură este un proiect cultural dezvoltat de platforma AMTeatru, prin Asociația SPA – Sănătate prin Arte și finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2023 și se desfășoară la Casa Madrigal, Dealul Mitropoliei, nr 11.