Casa Madrigal, octombrie 2023

Mădălin Guruianu: Mulţumesc foarte mult că aţi venit, sunteţi cea de a zecea invitată, iar proiectul finanţat de Ministerul Culturii cuprindea chiar zece dramaturgi. Încheiem cu tine, o persoană pe care o ştiu cred că de când s-a apucat de scris, chiar azi ţi-am spus că te-am văzut prima oară când terminaseşi Facultatea de Litere din Bucureşti înainte de anul 2000. Între timp ţi-am urmărit cariera, am văzut spectacolele atât de la Piatra Neamţ cât şi de la Bucureşti, chiar şi un spectacol la Oradea. Fabuloasă cariera încununată cu acest titlu de director la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Teatrul acela merită o revigorare, în perioada comunismului era una din gurile de oxigen ale teatrului românesc, mai ales că numeroşi tineri debutau acolo, nume mari au trecut prin acel teatru. După anii 90 au avut o etapă foarte bună, dar apoi au intrat într-un con de umbră, ceea ce nu se mai întâmplă acum, pentru că în ultimii ani am văzut festivaluri, multe prezenţe peste tot, iar aceste lucruri ţi se datorează. Te felicit pentru tot ce faci dar şi pentru puterea de a fi mai altfel decât alţi dramaturgi, dar şi o regizoare cu mult curaj şi nonşalantă. Oricum după ce veţi vedea un spectacol de-al Gianinei, o să înţelegi ceea ce vreau să spun. Pot să nu îţi placă toate spectacolele, nici pe mine nu m-au prins chiar toate, însă cu siguranţă am apreciat în toate, puterea şi curajul de a spune unele lucruri, cum nu prea se întâmplă pe scenele din România. Aceasta a fost introducerea mea, şi îţi mulţumesc că eşti aici şi abia aştept să le citeşti un pic, ca să existe şi zona de lectură, şi apoi vom purta un dialog.

Gianina Cărbunariu: O să fac aşa o introducere la ceea ce voi citi, pentru că până la urmă m-am hotărât să citesc din Tigru. Eu sunt regizoare şi îmi scriu propriile scenarii pentru spectacole, dar de obicei nu încep repetiţiile cu un text, ci cu interviuri. De exemplu, pentru spectacolul Tipografic Majuscul, pe care vi-l recomand să îl vedeţi, mai ales că există şi filmul, eu am pus în scenă un dosar din arhiva fostei Securităţi (CNSAS), despre un băiat care avea 16 ani şi care în 1981, scria noaptea cu cretă pe zidurile clădirilor din mijlocul oraşului Botoşani, tot felul de mesaje împotriva sistemului. Un rebel în anii 80 care este prins iar Securitatea a pus în mişcare şi trupe antitero realizând 40.000 de probe grafologice, într-un oraş cu 65.000 de oameni. Este prins, anchetat el şi prietenii lui, până la urmă el a murit în condiţii ciudate, dar este o poveste care vorbeşte despre orice tânăr aflat la vârsta asta când pune întrebări lumii, şi încearcă să găsească răspunsuri. Spectacolul se joacă la Sala Studio a Teatrului Odeon. Pentru acel spectacol am citit în arhive, am citit un dosar, eu fac spectacole pornind de la documentare, interviuri, întâlniri, şi tot felul de materiale, apoi încep repetiţiile cu actorii. În urma discuţiei construim un concept de spectacol, fac şi multe improvizaţii mai ales de mişcare, realizăm aşadar un mic univers după care eu într-adevăr scriu scenariul şi apoi ne apucăm de repetiţii. La mine textul se schimbă până la premieră, deci este un proces viu. Când am scris acest text, cred că are vreo unsprezece ani, am făcut cercetare în oraşul Sibiu, iar prin 2009 a fost un incident, a scăpat o femelă tigru de la zoo.

Intervenție din public: Seamănă cu povestea unei comune, comuna Leu, unde se zice că ar fi fost un leu care a scăpat, şi de asta se numeşte aşa, noi avem un prieten care locuieşte acolo şi de la el ştiu povestea. Cred că de la circ a scăpat.

Gianina Cărbunariu: Ei şi atunci s-a produs o mare nebunie şi agitaţie în oraş, pentru că tigrul nu ştiau pe unde a ajuns, era printr-un cartier din Sibiu, s-au făcut tot felul de intervenţii, şi până la urmă au omorât tigrul. Autorităţile nu erau pregătite pentru un asemenea caz, nu trebuie să se ajungă la uciderea animalului. Noi când am ajuns acolo, dincolo de povestea tigrului, am vrut să cunoaştem oraşul pentru că este unul special, mediu ca mărime, în opinia mea destul de conservator şi refractar la cei ce vor să se stabilească acolo, mai ales faţă de cei din sud. Un oraş cu bunele şi cu rele sale. Textul şi spectacolul nu este despre tigru, pentru că este o metaforă pentru celălalt, pentru cel care e diferit de noi, pentru cel pe care nu îl înţelegem, mai sărac, mai vulnerabil, mai diferit din toate punctele de vedere. Se numeşte Tigru. Fals documentar. Începe cu un prolog. (Urmează lectura)

Mădălin Guruianu: Unde a fost montat Tigrul?

Gianina Cărbunariu: A fost montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti montat prin AFCN, jucat la sala mică a teatrului, iar apoi la Cluj la festivalul Temps d’Images, dar a fost montat şi în străinătate. A fost şi în selecţia oficială de la Avignon, cu o producţie făcută la Royal Dramatic în Suedia. Textul se găseşte pe liternet şi este integral acolo.

Mădălin Guruianu: Dacă aveţi întrebări vă ascult mai ales că aţi trecut deja prin nouă întâlniri.

Intervenție din public: În urma poveştii acesteia cu tigrul, cât rămâne din reacţia autentică pe care aţi avut-o când aţi aflat această ştire. Cât a apărut şi asta în piesă?

Gianina Cărbunariu:Mereu când plec în documentare, am o listă de întrebări pe care le adresez, şi ele diferă în funcţie de persoana cu care ajungi să vorbești. Pot să spun că de cele mai multe ori, probabil în 99% din cazuri, plecăm cu o listă de întrebări şi ne întoarcem cu ea dublată. Într-un fel realitatea ne schimba percepţia asupra evenimentului şi apar alte teme. Încercam să nu plecăm cu o grilă, iar ce mi s-a părut important ca temă este felul în care îl privim pe celălalt, felul în care se dezvolta o comunitate într-un oraş. Am vorbit cu persoane ce au fost implicate în eveniment, însă m-a interesat mai mult să vorbesc cu taximetrişti despre oraş, despre cum se dezvolta oraşul, erau mult mai multe teme social politice ce mă interesau. Bineînţeles mă interesa şi acest eveniment nefericit, în care autorităţile nu au ştiut cum să reacţioneze.

Intervenție din public: Pentru care dintre piese a durat cel mai mult procesul de documentare?

Gianina Cărbunariu:Cam la toate petrec cam între trei luni şi un an, însă nu înseamnă că fac doar asta. De exemplu, pot avea o temă ce mă interesează şi să fac documentare în timp ce fac alt proiect. Cel pe care l-am făcut la Teatrul Excelsior, este un proiect la care mă gândeam înainte de pandemie, citeam o antologie numită Prof de română, unde am găsit peste o sută de mărturii şi poveşti personale ale unor profesori de română, experienţe ce traversează aproape trei decenii de sistem de învăţământ românesc. Erau nişte mărturii interesante, de diferite de vârste, din diferite medii, rural şi urban, şi m-am gândit să fac un spectacol pe tema asta, cum se mai predă literatură în şcoli, ce înseamnă fi profesor de română, ce înseamnă a fi profesor în general. Abia în acest an m-am apucat să fac şi eu interviuri cu profesori de română din diferite oraşe, cumva a durat cam trei patru ani până când să mă apuc efectiv de lucru. În iunie am început şi repetiţiile. Spectacolul se numeşte Două ore cu pauză. La Frontal, cel ce va fi prezentat la Nottara, acolo am plecat de la Povestea unui om leneş, scrisă de Creangă, iar documentarea a însemnat interviuri pe tema felului în care sunt blamaţi oamenii vulnerabili, în discursul public şi media. Interviurile au durat câteva luni, iar pe lângă acestea am folosit şi nişte investigaţii din Libertatea, am făcut ficţiune în jurul investigaţiilor. Cam acesta ar fi timpul, până în şase luni. Depinde foarte mult de subiect, pentru că sunt subiecte ce nu ating doar România, şi atunci trebuie să călătoresc în diferite ţări. În Germania am făcut un proiect despre munca prost plătită, munca la negru a emigranţilor din România în Germania, procesul de documentare fiind foarte de lung.

Intervenție din public: De obicei folosiţi astfel de poveşti de viaţă pentru inspiraţie?

Gianina Cărbunariu:Da pentru că de multe ori istoriile personale vin cu multe detalii, cu lucruri autentice pe care eu nu am inspiraţia să le inventez. Uneori temele sunt foarte delicate, iar oamenii vor să rămână în anonimat, şi se poate întâmpla ca o poveste să folosească detalii din mai multe poveşti, tocmai pentru că aceasta să nu fie în totalitate transparentă, şi să nu se ştie cine sunt oamenii şi a cui este povestea originală. Cred că pentru orice artist întâlnirea cu realitatea e foarte importantă. Probabil nu aş fi făcut teatru dacă nu aş fi avut acest tip de proces, pentru că în orice mediu intri într-o rutină. Pentru mine balansul dintre realitate şi sala de repetiţii, mă ajută să rămân sănătoasă la cap.

Mădălin Guruianu: Pentru spectacolul de la Oradea, ştiai ceva despre personaj? Mie mi s-a părut fabulos spectacolul şi povestea.

Gianina Cărbunariu: E vorba despre un spectacol ce l-am făcut la Oradea cu trupa teatrului maghiar, se numeşte Magyarosaurus Dacus, acesta fiind numele unui dinozaur care există. Vă recomand dacă vreţi să citiţi despre personaj, este un articol despre Franz Nopsca, unul dintre cei mari paleontologi din lume, născut în Ţara Haţegului în 1877. Are un arbore genealogic destul de complicat, are şi nişte înaintaşi români, dar la un moment dat întreaga familie s-a maghiarizat, şi se considera cetăţean al Imperiului Austro-Ungar. Este un personaj fabulos, iar Ionuţ Sociu a scris un articol ce a apărut în Scena 9, intitulat Baronul Nopcsa, între Kafka și Indiana Jones.¹ Este un tip ce a fost paleontolog, etnograf, a fost geolog, după care a fost spion pentru Imperiul Austro-Ungar în Albania şi România, ca spion a trăit viaţa unor ciobani, ca să poată obţine informaţii de pe graniţă. A candidat pentru tronul Albaniei, a luptat pentru independenţă în munţii Albaniei, a fost invitat să fie directorul Institutului Geologic din Bucureşti, a refuzat pentru ca să fie directorul celui de la Budapesta, a fost homosexual ceea ce se pare că nu i-a folosit în carieră, iar se pare că acesta a fost motivul pentru care cariera lui a fost ţinută în umbră. A descoperit şi studiat multe fosile de dinozauri, dar a fost şi invitat permanent la British Museum.

Mădălin Guruianu: Este un personaj fabulos şi mă şi întrebam de ce nu mi-a ajuns pe la urechi povestea lui. Mai ales că acei dinozauri erau din România, nu este o invenţie ceea ce a descoperit.

Gianina Cărbunariu:El a şi formulat teoria nanismului insular, că Ţara Haţegului în Cretacic era o insulă mică, şi pentru a se adapta dinozaurii s-au micşorat. Peste o sută de ani i s-a validat şi teoria, inclusiv cea a zborului, că păsările se trag din dinozauri, el a formulat-o prima oară. Este un personaj cu derapaje mari de antisemitism şi alte probleme. Noi când am lucrat, am lucrat pe jurnalul său de călătorii, care acoperă anii 1890-1914, până la începutul războiului. Jurnalul este publicat în engleză.

Mădălin Guruianu: El a dus şi limba albaneză pe culmile celebrităţii, adică a dus-o cumva în lumea bună.

Gianina Cărbunariu:Spre deosebire de România şi Ungaria, care abia acum au început să îl recunoască, în Albania există un nume de stradă, o piaţă îi poartă numele. Eu am lucrat pe acest jurnal, plus că am încercat să descopăr articole din presa vremii. Şi studiind acest articole, am descoperit articole şi despre tatăl lui ce a fost implicat în diferite scandaluri, fratele lui a făcut parte din nişte batalioane maghiare, deci o familie interesantă. Cu multe pete de sânge însă un personaj între lumini şi umbre. Epoca aceea este una de mari tulburări, se trece de la un tip de societate la alta, sunt tot felul de convulsii, şi ei erau înainte de un război ce a schimbat lumea, imperiul căzuse, şi pe el şi asta l-a bulversat. Are şi un final demn de destinul lui, luându-şi viaţa la Viena, nu înainte de a-şi ucide partenerul cu care a trăit timp de treizeci de ani, om ce a fost şi secretarul şi iubitul lui. Pe mine nu m-a atras senzaţionalul cât faptul că vorbeşte foarte mult despre o epocă, care într-un fel sau altul seamănă cu a noastră. Sunt şi multe diferenţe dar seamănă cumva.

Mădălin Guruianu: Ca să fim mai clari, sunt mai multe personaje care-l joacă, deci abordarea este din mai multe unghiuri tocmai pentru a fi mai interesantă. La un moment dat sunt toţi pe scenă şi se ceartă, ei fiind de fapt acelaşi personaj.

Gianina Cărbunariu: Am spus că sunt o sută de Nopcsa şi nu-i vom putea face pe toţi, însă fiecare actor joacă o faţetă a lui. La un moment dat ajung în conflicte, pentru că se pare că avea o personalitate bipolară. Însă era şi un personaj foarte teatral, apare în fotografii şi nu poţi să-l recunoşti de la o poză la alta.

Intervenție din public: Ce v-a determinat să scrieţi prima piesă şi care a fost aceasta?

Gianina Cărbunariu: Eu am scris de când eram în generală-liceu. Cred că prima piesă a fost Zidul, ceva aşa expresionist. Mergeam foarte mult la teatru în Piatra Neamţ, am prins o perioadă bună, când în 92 au reluat festivalul de teatru şi l-au făcut internaţional, Era o perioadă foarte efervescentă, mai ales că cei de la Sibiu au început la un an sau doi după. Vedeam foarte mult teatru şi asta conta, mă apucasem să scriu şi teatru, aveam şi o trupă în liceu. Regizam, jucăm, făceam tot felul de lucruri, fiind un mod interesant de a petrece timp cu prietenii şi de a face şi altceva în afară de şcoală.

Mădălin Guruianu: Tipografic Majuscul în alte oraşe cum o jucaţi, cu publicul pe scenă, mai aproape de actori sau un pic mai distant? Impactul e mai intens când eşti aproape.

Gianina Cărbunariu: Am mai jucat în săli cu două sute şi ceva de oameni. E un personaj tânăr din altă epocă, dar se regăseşte ca temperament cu noi.

Andruni Baciu: Îmi place foarte mult fascinaţia pentru spiritul acesta sociologic, de a căuta, intervieva, chestiona persoane şi după care a interpreta rezultatele. Sunt curioasă dacă are un impact mai mare când aflaţi lucruri extraordinare despre cei pe care nu-i cunoaşteţi încă, sau despre cei cunoscuţi, şi mă refer aici la poveşti care au fost deja abordate şi aflaţi mai multe detalii. Cu alte cuvinte atunci când aflaţi despre oameni simpli care pot schimba un mod de gândire.

Gianina Cărbunariu: Există figurile istorice să zic aşa cum ar fi Nopcsa, sau Mugur Călinescu, băiatul din Tipografic Majusucul despre care ştiam din dosarele Securităţii, Dorin Tudor este iar un scriitor şi jurnalist despre al cărui dosar am făcut un spectacol, dar am foarte multe interviuri cu oameni obişnuiţi şi sunt poveşti personale foarte emoţionante, care spun ceva despre multă lume. Am un spectacol făcut prin 2017 la Sibiu, ce se numea Oameni Obişnuiţi, şi vorbea despre avertizorii de integritate. Aceşti avertizori sunt oameni care în anumite contexte observă nereguli ce pot avea impact public şi vorbesc. Sunt medici care observă malpraxis, de exemplu. A fost o documentare europeană Italia, România şi Anglia, discutând şi cu medici şi oameni ce lucrau în administraţie, fiind oameni obişnuiţi care şi-au schimbat viaţa în rău, făcând un pas înainte şi încercând să ajute lumea. Pentru că atunci când au spus că se întâmplă una sau cealaltă, nu au fost recompensaţi ci chiar daţi afară. Sunt nişte oameni ca noi toţi şi au avut o clipă de curaj. Când am făcut documentarea despre un spectacol de la Sibiu, Vorbiţi Tăcerea, am făcut foarte multe interviuri cu doamne ce au lucrat în îngrijirea domestică în Germania şi Austria. Au fost bărbaţi ce au lucrat în construcţii sau abatoare în Germania. Şi sunt nişte poveşti extraordinare, iar oamenii au o demnitate extraordinară, şi şi-au asumat ceea ce au făcut. Mie mi se pare extraordinar să îţi iei viaţa în mâini, şi să te duci într-un sistem cu o zonă foarte gri. Chiar şi într-un stat ca Germania, rişti să fi într-o zonă în care nimănui nu-i pasă de tine şi poţi fi exploatat. Acele poveşti m-au făcut pe mine sa văd lumea altfel, să înţeleg mai bine lumea asta dincolo de faţada cu cel mai important şi dezvoltat stat European. În spatele acelei dezvoltări se ascunde exploatarea unor oameni din ţările est-europene. Asta este o poveste pe care o ştie toată lumea, căci noi am avut o emigraţie foarte mare în anii 90 şi după. Există foarte mult naraţiunea asta că sunt oameni care se duc, muncesc şi nu îşi dau seama că sunt exploataţi. Marea descoperire este că îşi dau seama că sunt exploataţi, îşi dau seama şi de mecanismele exploatării, însă nu au altă şansă. Asta schimbă cu totul tonul poveştii.

Mădălin Guruianu: Asta am văzut mereu în spectacolele tale: o implicare maximă şi scoaterea unor poveşti la lumină, pe care le vezi în media însă mai puţin pe scenă.

Gianina Cărbunariu: Ele apar în media, însă problema cu media este că amesteca aşa ca într-un malaxor colectiv, prezentări de modă cu războaie, cu probleme de educaţie şi la final eşti total bulversat. Acest timp de documentare îmi dă oportunitatea să merg în adâncimea temei. Eu nu vin cu răspunsuri, ci şi cu mai multe întrebări, şi încerc să le pun publicului, să răspundem cumva împreună. De obicei după premieră şi după spectacole, eu am discuţii cu publicul tocmai din acest motiv.

Andruni Baciu: A existat vreodată frustrarea că poate publicul nu a înţeles ceea ce voiaţi să transmiteţi în spectacol?

Gianina Cărbunariu: Sincer nu am simţit acest lucru pentru că şi publicul este format din mai multe publicuri. Eu fac discuţii după spectacole, şi sunt discuţii foarte emoţionale, pentru că oamenii intervin emoţional mai ales că sunt subiecte ce-i interesează pe mulţi dintre ei, şi nu am avut chestia asta că nu au înţeles. Dar cu siguranţă sunt şi oameni care nu înţeleg ce fac, de ce fac ceea ce fac, şi este foarte bine că se întâmplă asta. Orice formă de artă are şi oameni care merg în direcţia aceea, şi alţii care spun nu mă interesează. Pot să înţeleg că există oameni cărora nu le place ceea ce fac. Nu vreau unanimitate absolută. Într-un fel cei cu care am vorbit, şi mi-au zis că poate nu e bine că ai spus aşa, în momentul ăla eu îmi dau seama că fix aşa am vrut să spun, deci el a înţeles doar că poate nu-i place.

Mădălin Guruianu: Ţi se pare că teatrul românesc merge într-o direcţie rezonabilă sau mai puţin rezonabilă?

Gianina Cărbunariu: Mie mi se pare că nu prea are o direcţie. A fost şi nebunia cu spaima de comasare, dar se întâmplă şi lucruri bune, dar este o discuţie atât de lungă, cumva sper să nu ne cadă şandramaua în cap. Nu sunt foarte mulţumită că să fiu cinstită, mai ales că este legată şi de sistemul de învăţământ. În fiecare an termină facultatea sute de studenţi la actorie care nu au cum să ajungă în teatru, pentru că se scot la concurs câteva posturi într-un an maxim, asta dacă se scot. E complicat să spui că este o meserie care merită. Nu trebuie toată lumea să se angajeze într-un teatru de stat, iar la independenţi este şi mai greu că finanţările sunt mici. Îmi e teamă că această criză economică nu va face bine sistemului.

Mădălin Guruianu: Tu eşti director de teatru de şase ani şi ai reuşit să repui cumva pe nişte şine lucrurile. Deci se poate.

Gianina Cărbunariu: Eu am criticat foarte mult sistemul teatral, şi dacă am făcut-o de pe margine, când am intrat, am zis hai să văd dacă chiar nu se poate. Se poate doar că energia investită este enormă. Ce mi se pare interesant este faptul că avem public, care urmăreşte conceptul pe care încercăm să îl punem în practică în Teatrul Tineretului. În festival e plin de tineri, iar evenimentul nostru acoperă şi două oraşe din jur. Anul ăsta am început să oferim şi spectacole în rural pentru că e un teatru regional. Festivalul este internaţional, şi sunt şi teatre de stat, şi companii independente, deci dacă aveţi timp vă aştept.

Intervenție din public: Credeţi că problema pleacă de undeva de jos, pentru că sute de elevi termină liceul pe nemerit şi nu ştiu să pună o cratimă, poate ar trebui să fie făcut ceva în acest sens, să fie oprită această aglomerare a facultăţilor pe nemerit?

Gianina Cărbunariu: Este o întrebare la care am încercat să răspund în spectacolul Două ore cu pauză. Eu cred că şi elevii, părinţii şi profesorii, sunt victimele unui sistem subfinanțat, încercăm să cârpim pe ici pe colo, fiind un sistem în care încă fiecare se salvează pe cont propriu. Salvarea este individuală. Eu am văzut în mediul rural, cel puţin în jurul oraşului Piatra Neamţ, profesori şi învăţători extrem de dedicaţi care fac din nimic minuni. Dar problema este că punem pe umerii individuali o problemă sistemică. Nu este rezolvată de treizeci de ani problema finanţării. Toată lumea spunea în timpul protestului profesorilor dar de ce se vorbeşte doar despre bani? Dar de ce să ne fie ruşine să vorbim despre bani? În momentul când ai nevoie ca şcoala să arate într-un fel, iar acei profesori să fie plătiţi ok, ca ei să deţină un statut decent al vieţii, elevii să aibe burse, nu mi se pare că a a vorbi despre bani e o ruşine. Problema cratimei poate fi rezolvată aducând profesori buni la catedră, care să fie plătiţi decent. Având nişte reguli şi revigorând sistemul, însă cu oameni tineri poţi schimba lucruri. Toată lumea îmbătrâneşte, însă sistemul trebuie să se primenească la fiecare generaţie. Deci e o chestiune de bani şi de dorinţă, pentru că bugetul e votat de nişte oameni, şi nu e normal că banii să se ducă spre înarmare, iar educaţia, cultura şi sănătatea să fie aproape într-o subzistenţă. Vă aştept la Două ore cu pauză, pentru că dincolo de temă foarte gravă, are umor, şi nu o să ieşiţi tăindu-vă venele. E cu muzică, se râde în hohote, e cu actori faini. Cu cât tema e mai complicată şi mai serioasă, am încercat să găsesc un ton care să păstreze o distanţă, mie nu îmi plac lucrurile foarte sentimentale, şi să spunem lucrurile pe nume cu un pic de luciditate, care să lase loc ironiei.

Mădălin Guruianu: Abia aştept să îl văd pentru că îmi place tema. Mai este un spectacol la TNB, cam pe această temă, intitulat Class şi care este fix despre aşa ceva. Au păstrat numele ca în engleză.

Gianina Cărbunariu: Problemele din educaţie nu se întâmplă doar în România, se întâmplă nişte lucruri în toată lumea.

Mădălin Guruianu: Mulţumim tare mult pentru prezenţa şi sper să ne revedem curând.

1^ Articolul este disponibl la adresa: https://www.scena9.ro/article/franz-nopcsa-baron