Unul dintre cei mai acizi și inspirați critici de teatru din România contemporană, Doru Mareș a terminat Facultatea de Filologie, a făcut parte din cenaclurile de poezie  optzeciste, a publicat un volum de poezii și a participat la mai multe antologii, a tradus peste 100 de cărți din limba franceză, a scris mii de articole despre numeroasele spectacole văzute în cei peste 30 de ani de activitate, a făcut parte dintr-o mulțime de jurii de teatru, inclusiv în cel de nominalizări de anul acesta de la Premiile UNITER. Am convenit la începutul discuției că nu vorbim despre acest subiect, cel puțin nu înainte de acordarea premiilor la Gala UNITER, dar suntem convinși că vi se va părea interesant modul în care privește lumea spectacolului un asemenea om cu vastă experiență teatrală.

Andruni: În ce măsură considerați că Teatrul ne ajută pe plan emoțional și cum se raportează față de muzică, literatură sau alte tipuri de arte?

Doru Mareș: Eu sunt convins că ne ajută pe plan emoțional. Până la urmă „toată lumea e un teatru și noi toți suntem actori”. Inevitabil, ne vedem într-o oglindă vie, pentru că singura soluție de a te vedea pe viu în oglindă sunt artele spectacolului, fie că vorbim de spectacol muzical sau cel dramatic. Cred că devine important în măsura în care actorul reușește să pună publicul în rezonanță, pentru că altfel, dacă acesta stă și se gândește cum să plece mai repede din sală sau butonează telefonul, întâlnirea dintre ei nu mai are niciun haz. Sunt convins că teatrul este un instrument, ca să parafrazez un titlu al lui Flaubert, de educație sentimentală. Cât despre celelalte arte, trebuie să fiu de acord cu cei care spun că muzica este regina artelor, are vocația rezonanței universale, nu degeaba se vorbește de muzica sferelor, e vocea lui Dumnezeu, dacă vreți, dar Teatrul are funcția unui instrument de full contact. Nu poți avea teatru dacă nu sunt cele două părți față în față, actorii și spectatorii. Spectatorii, cred eu, fiind parte integrantă din spectacol. Așa acum există regizor, scenograf, muzician, light-designer și așa mai departe, există și public. Ar fi un nonsens ideea de lipsă a spectatorului și cred că în acest context, acest contact direct este o particularitate exclusivă a teatrului. Contează prezența unor oameni care respiră și sunt făcuți din oase și carne, în același loc și în același timp, pentru un act sensibil care leagă oamenii. 

Madi: Și oare ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?

Doru Mareș: După cum știm toți, nu mai vorbim, din fericire, de câteva zeci de ani, de public, ci de publicuri. Adică fiecare obiect artistic își are martorul lui,  cel puțin în principiu. Nu evit întrebarea. Sunt convins că e nevoie de o anumită pregătire. Spuneam la un moment dat, și nu neapărat în glumă, că așa cum există o școală de actorie, o școală de regie, una de scenografie, ar trebui să existe un fel de școală de spectatorie. Așa cum ar trebui și o școală pentru dreptul la vot, dar asta e altă discuție. Trebuie să știi totuși unde te duci, când te duci. Sunt niște trepte ale profunzimii actului artistic.

Andruni: Dar nu asta e frumusețea teatrului că e văzut de persoane de tipuri diferite, cu interpretări diferite… dacă ar fi astfel de școli, nu am ajunge la aproximativ aceleași păreri?

Doru Mareș: Nu. Nu am ajunge la aceleași păreri, sau am ajunge la aceleași păreri pe grupuri. Chiar dacă vulgarizez un pic e ca și când mergi la plajă și auzi că mâine va fi mai cald. Cald pentru cine? Cine e friguros s-ar putea să tremure oricum. Mi se pare că această probabilitate de a ajunge toți la fel, având același tip de pregătire pentru spectacol, este, din punctul meu de vedere, foarte redusă. Suntem extrem de diferiți ca sensibilitate, ca modalități de percepere a ceea ce am învățat. Dar a merge la teatru, la un spectacol, după ce am absolvit „grădinița”, să spun așa  – nu e nimic peiorativ aici -, adică după ce ai citit doar „cățeluș cu părul creț” sau „o fetiță cu fundiță”, nu e la fel ca după ce ai citit și câteva piese ale lui Shakespeare. Nu te face mai bun faptul că ai citit textele lui Shakespeare, dar gradul de profunzime pe care îl ai la întâlnirea cu un spectacol, odată ce ai citit puțin mai mult, schimbă lucrurile. Vezi un pic altfel. Eu cred că publicul se educă și că fiecare spectacol are și o funcție educativă, măcar în sensul de antrenare a spectatorului pentru întâlnirea cu scena. Convingerea mea este că spectatorul poate urma, cu ghilimele de rigoare, desigur, niște cursuri de pregătire pentru a merge la teatru. 

Andruni: Și atunci, spectacolele bulevardiere, de exemplu, profită de acești oameni?

Doru Mareș: Da. Cu siguranță o fac. Să ne înțelegem, eu sunt un mare amator de teatru de bulevard. Probabil că nu par, dar este o realitate. În esență, Feydeau și Labiche, care cred eu că rămân regii absoluți ai teatrului bulevardier și acum după 100 și ceva de ani, pot fi montați la un prim nivel de lectură, ceea ce în lumea de „specialitate” se cheamă hăhăială, dar pot fi montați de mari regizori și la modul cel mai serios, devenind capodopere. Am văzut acum destul de mulți ani la Piatra Neamț „Crima din strada Lourcine”, montat de unul din cei mai mari regizori români, Vlad Mugur, și era o impecabilă lecție de teatru, bună pentru oricine, orice gen de teatru și-ar fi dorit. Dintr-un spectacol despre care ai zice că nu e mare lucru, o prosteală. Dar nu e prosteală decât dacă faci treaba prost. Același text poate deveni extraordinar de imaginativ și poate căpăta profunzime, dacă e făcut bine. Și atunci, ca să îl faci bine, ai nevoie de antrenament. 

Madi: Am intrat foarte mult în subiectul care ne pasionează pe toți trei, teatrul, dar aș vrea să mă întorc un pic, pentru că ne știm de aproape 30 de ani, Doru, și poate că ar fi util să știe cei care ne citesc pe AMTeatru cum ai început critica de teatru, după ce ai terminat filologia, ai scris poezie, ai făcut parte din cenaclul optzecist al lui Manolescu…

Doru Mareș: În general constat, cu un zâmbet așa, că în viață mi-au ieșit chestiile pe care n-am avut chef să le fac. Cam ce se întâmplă și cu traducerile acum. Nu mi-ar fi dat o clipă prin cap că relația mea cu limba franceză, unde la gramatică, cel puțin, era o vreme când mă prezentam destul de puțin lăudabil, să mă aducă acum la peste 100 de titluri traduse din franceză. Adică nu m-am gândit la asta și mi-a ieșit. 

Revenind la teatru, nu am avut niciodată, până să mă apuc de treaba asta în ΄91, o părere prea bună despre teatru, ba chiar aș putea spune că am avut o părere proastă. Nu sunt din București și ca elev vedeam teatru la televizor și era altă poveste, iar când am ajuns prima dată aici, la teatru, la Național, îndrăgostit de Camil Petrescu cum eram, am văzut un „Danton” pe scena mare. Cu niște actori extraordinari, dar la pauză am auzit o voce din off, că deh, trebuiau să se acopere și ei (producătorii) cumva, și găsiseră o modalitate prin care „îndulceau” cele de pe scenă, adică spuneau că da, vedeți, părerea lui Camil Petrescu despre Revoluția franceză are și aspecte pozitive, dar atenție că atunci când a scris-o era reprezentantul burgheziei și Danton era tot un burghez ordinar, care făcea și dregea. Iar mie, care citisem integral romanele și teatrul, ba chiar și,  parțial, operele filosofice, teoretice ale lui Camil, mi s-a pus pata și am plecat, cu riscul de a mă supăra cu iubita mea de atunci, care mă dusese la teatru. Așadar, de teatru să nu mai aud. Am mai ajuns la câteva spectacole uriașe în perioada aceea, „Efectul razelor gamma” al Cătălinei Buzoianu și „Furtuna” lui Liviu Ciulei, dar erau experiențe foarte rare. M-am trezit în 1991, pe 29 noiembrie, știu exact căci s-au serbat de curând 30 de ani de la premieră, la „Au pus cătușe florilor”, la Odeon. Am fost trimis de la ziarul unde eram redactor atunci, de la Cotidianul. M-am dus cu un dispreț fundamental față de arta teatrală și am ieșit de acolo viceversa. Și până în ziua de astăzi nu am mai putut scăpa de povestea asta cu teatrul. Mi-am dat seama că trebuia un regizor anume – și Hausvater este așa ceva -, plus niște actori care au luat cu extraordinară credință și în serios totul. Am realizat atunci că la teatru nu te duci să ți se recite o poezie sau să ți se spună o poveste, așa fără niciun fel de participare, ci că, deși mă pretind destul de cartezian, e totuși o modalitate al naibii de abilă de trafic de energie.

Madi: „Au pus cătușe florilor” e un etalon și spre norocul meu se mai juca atunci când am ajuns în facultate și l-am văzut. Dacă tot ai rostit câteva titluri, hai să vorbim un pic de spectacole grandioase, știu că e greu să ai un top al preferințelor, după atâtea mii de producții văzute, dar sigur unele ți-au rămas mai aproape de suflet…

Doru Mareș: Într-adevăr, la mine panopliile de spectacole sunt destul de mari și, deși sunt trecut printr-o mulțime de jurii, chiar nu sunt adeptul concursurilor. Pentru că eu știu ce nu îmi place, dar și cele care-mi plac sunt multe și e ca și cum ai spune, reducând la absurd, că trebuie să alegi trei oameni, iar restul trebuie eliminați. E o idioțenie. Fiecare are frumusețea lui, fiecare merită pus la locul lui. Sunt niște pariuri care mi-au ieșit și poate că asta mă bucură cel mai mult. Am avut câteva momente de intuiție care s-au dovedit a fi valide după aceea și au rezistat probei timpului. Unul este Radu Afrim, pe care l-am remarcat de la primul spectacol pe care i l-am văzut, „Blue escape” se numea. Chiar m-am gândit că l-a hăruit Dumnezeu cu genialitate de regizor și am nimerit-o și sunt foarte mândru de chestia asta. 

Pe urmă am o rezonanță evidentă cu anumite spectacole ale lui Purcărete. Vreau să zic spectacolele din ultimii 20 de ani, nu neapărat de acelea care au făcut furori, pe bună dreptate, în anii ΄90. Mă simt foarte apropiat de ce a făcut în ultimele două decenii. Mi se par niște exerciții postmoderne uluitoare, care demonstrează o imaginație, care, pe măsură ce trec anii, devine parcă și mai cuprinzătoare. „Plugarul și moartea”, de exemplu, e un spectacol covârșitor și arată modernitatea unui text nemțesc din secolul XV, prin citirea unui regizor teribil de stăpân pe cultură și a unui actor foarte bun. 

Andruni: De-a lungul istoriei, credeți că teatrul a fost mai dezvoltat din punct de vedere al impactului asupra publicului, față de zilele noastre?

Doru Mareș: Asta e o întrebare foarte bună. Într-un sens aș fi tentat să răspund că da. Se presupune că a plecat de la o necesitate ritualică, asta cândva, în negura vremurilor, la începutul lor, când, da, cred că era mai puternic impactul. Pentru că mai mult impact decât conștiința că printr-un gest anume faci conexiunea cu transcendentul, mai mult de atât nu se poate, în definitiv. Cred că în decursul istoriei s-au creat niște strategii de mimare a ritualului, chit că uneori pare că nu mai e niciun fel de legătură între termenul ăsta și realitate. Acum lumea nu mai merge la teatru ca la biserică, ca la templu și ar fi chiar un nonsens până la urmă, căci fiecare își are socoteala proprie. Dar, în schimb, cred că s-a creat mai degrabă o comunitate universală a spectatorilor de teatru, ca să zic așa, o comunitate făcută din foarte multe facțiuni, care se ceartă între ele, la cuțite uneori, din fericire nu și cu cuțite, comunitate care, cred, caută un soi de mimare a inițialului ritualic. Sigur, nu mai e același semn, același sens al impactului. Am trecut de la transcendent, de la divin, la o chestie absolut umană, care uneori are și vocație religioasă, mistică, dar s-a și clarificat un pic. 

Andruni: Cum credeți că ar putea fi teatrul mai promovat decât este în acest moment?

Doru Mareș: Sunt strategii de marketing diverse, cu siguranță. De exemplu, că tot suntem aici, Opera Comică pentru Copii este un model de cum se desenează strategii de marketing și cum se pun în practică. Clar că teatrul trebuie să iasă în stradă, să treacă pe la televizor, să își creeze noi abordări, dar cred că în primul rând e adevărată povestea cu „ziua bună se cunoaște de dimineață”. Adică, dacă iei un copil de când începe să priceapă ceva, să perceapă lumea, de la câțiva ani și îl duci la teatru, gradual, către înțelegeri mai abisale, mai ascunse, cred că rămâne cea mai bună strategie. Dacă un copil de grădiniță vine la teatru, la nivelul lui de înțelegere, desigur, unde are posibilitatea de a percepe semnul, și apoi continui să îl duci mai departe, când ajunge în gimnaziu, la liceu este deja format și nimic nu mai e interzis atunci dintre actele artistice. Practic un om de liceu poate percepe ca un om deja cu 70 de ani de experiență, ca să zic așa. Eu cred că asta contează, să te îngrijești de cum dă soarele, de dimineață, de la început. Dincolo de strategiile care desigur că pot fi absolut complexe și e bine că e așa, iar instituțiile chiar au prima obligație, indiferent ce scrie pe frontispiciul lor. În teatru, dar și în școli, mai presus de orice contează practic să asiguri stabilitatea zilei de azi, asigurând ziua de mâine.

Madi: Pe parcursul acesta de 30 de ani, de când urmărești cu ardoare teatrul, au fost etape diverse în ceea ce privește publicul de teatru, unde ți se pare că ne situăm acum?

Doru Mareș: În anii ΄90 chiar părea că se termină tot, dar și că începe altceva. Până la urmă nu a fost nici așa, nici așa. Nici nu s-a terminat nimic, dar nici nu a fost chiar ceva complet nou, precum am sperat. Eu cred că în principiu este cam tot pe-acolo. Nu cred că e mai rău, dar nici mai bine. Nu cred că noile generații ratează mai mult decât altele. Există oameni de ispravă, dar și neisprăviți, că așa le zice. Iar deocamdată existăm, și existăm câteodată foarte frumos, câteodată înfiorător de scabros, uitați-vă ce se petrece acum în Ucraina…

Madi: Poate teatrul să facă lumea mai bună?

Doru Mareș: Sigur că poate. Toate au rostul lor. Într-o casă, fiecare cărămidă are rost, căci dacă o scoți de la locul ei se poate să se dărâme casa. Nu e nimic fără rost, câtă vreme participă la construcția asta, care e viața noastră de zi cu zi. Și cea de mai departe.

Andruni: Cât de importantă e scrierea recenziilor după spectacol? 

Doru Mareș: E o întrebare încuietoare, adică și eu mă întreb de multe ori de ce fac chestia asta. Nu am un răspuns foarte clar. Cred că meseria mea, poate și talentul, căci bănuiesc că trebuie să fie și ceva talent, după atâta vreme, este de scriitor. Deci, îmi e cel mai ușor cumva să îmi organizez ce cred despre un spectacol, făcând-o în scris. Cred că actul de critică teatrală este o modalitate de a intra în dialog despre un spectacol și eu cred că despre un spectacol trebuie vorbit. Despre tot ce facem/trăim trebuie vorbit. Despre orice obiect artistic trebuie vorbit. În primul rând ca tu să vorbești cu tine însuți. Asta dacă a doua zi dimineața, după spectacolul văzut seara, te mai gândești la el. În momentul în care intervenim mai mulți, din pasiune, din nevoie, e o dovadă că dialogul are rost. Că devine o nevoie. Acum mulți ani, când scriam la Cotidianul, Mădălin știe, căci am scris împreună acolo, ei bine, în perioada aceea o făceam și pentru a promova, știam că este și o acțiune de promovare a spectacolului. De evitare a unor spectacole. Oscar Wilde spune la un moment dat într-un eseu că operele de artă bune nu au nevoie de promovare, căci ele sigur vor rezista, dar că celelalte, proaste, trebuie atacate și asanat locul, pentru că altfel devine periculos. Fraza lui era mai inspirată, dar oricum asta era ideea. A scrie despre un spectacol e un fel de a pune în ordine lucrurile, pentru că atunci când scrii e ceva mai mult decât să vorbești, pentru că ești mai atent și nici nu poți să scrii cearceafuri întregi, căci atunci nici măcar tu nu te mai citești, darmite altcineva. Trebuie să sintetizezi și cumva să formulezi o opinie în cadrul acestei comunități care se cheamă a spectatorilor de teatru. De aici începe o construcție care poate că este unul dintre mecanismele cele mai bune de promovare, e un proces care generează într-un foarte mare procent cheful celui care nu a fost prin vreo sală de teatru să se ducă și el să vadă. Cred că și de asta scriu. Altfel, sunt pur și simplu un scriitor-spectator, care scrie ce a văzut/simțit/gândit când se duce la teatru. Altfel, noțiunea de critic mie îmi rămâne un pic neclară, deși unii spun că nu ar trebui să-mi fie așa.

Madi: Și crezi că mai contează atunci când se scrie despre un spectacol sau e destul de puțin relevant pentru societatea de astăzi? Fac o mică paranteză și aduc în discuție ideea de „sfârșit al competenței”, care e chiar titlul unui volum foarte bun, care insistă pe ideea că rețele sociale, în primul rând, au dus la concluzia că părerile tuturor contează la fel de mult, deci nu mai contează a nimănui în mod deosebit, iar noțiunea de valoare și competență se relativizează… Cum te raportezi tu la această idee?

Doru Mareș: Este firesc să mă întreb și eu. Nu ne îmbătăm cu apă rece, dar eu cred că actul critic continuă să fie necesar. Nu m-aș mira ca pentru o vreme să devină difuz/confuz. Adică e foarte bine să vorbească lume cât mai multă despre teatru, dar este și un pericol. Am tot respectul pentru bloggerii de teatru. Problema lor este și a criticului în sine. Când scrii, e ca un fel de evaluare pe care o faci. Seamănă cu ce face un doctor care te consultă. Un medic generalist. De ce e bine ca doctorul să aibă niște ani de experiență? Nu pur și simplu pentru că e bătrân, ci pentru faptul că a văzut mai multe cazuri de același tip, lucru care îl pune în situația de a stabili cu mai multă precizie diagnosticul. Știind să surprindă diferențe infinitezimale între ele. Asta ar fi și cu ideea de critic. Să vezi foarte mult și nu doar într-un singur loc. Să baleiezi toată geografia teatrală românească (ceea ce e și o chestie de sacrificiu, și e condiționată de existența unui suport material, fie el minimal). Probabil că deocamdată lucrurile sunt un pic în ceață. Cred în actul critic al celui care poate să îl facă prin comparație, căci asimilează foarte multe spectacole, chiar dacă o vreme rolul îi va fi de un impact mai scăzut. Va trebui să redefinit oarecum. Unui blogger, să zicem, care are norocul și meritul, desigur, de a face o foarte mare audiență, înțeleg că încep să-i vină și reclame și ar putea să se și „autosalarizeze” în felul acesta și tot în felul acesta ar putea să umble și să vadă teatru, pentru ca diagnosticul să fie cât de cât apropiat de realitate. Pentru moment vorbim de o curbă descendentă până lucrurile se vor așeza și până când locul ăsta de dialog specializat prin acumulare de informație va deveni iarăși o meserie. În momentul de față, critica de teatru începe să fie o pasiune, care pe unii chiar îi costă la propriu, nu la figurat, banii și sănătatea. Sper ca lucrurile să se reechilibreze. De exemplu, dacă un om dă întâmplător peste un articol, un om care nu a citit în viața lui așa ceva, și vede scris: „mi-a plăcut enorm spectacolul acesta” și să zicem că vrea să se ducă la teatru, o va face. Dă banii și se duce, și verifică dacă îi place sau nu. Dacă îi place, îl va mai citi pe omul ăsta, ca să nu piardă vremea pentru a opta. Dacă nu îi place, tot îl citește, ca să știe ce să evite. Din ambele puncte de vedere e un câștig, un barem, un turnesol. Cred că lucrurile se vor echilibra, dar peste câțiva ani, atunci când criticul va deveni nu doar un om citit, umblat, ci și un om care să poată trăi de meseria asta.

Andruni: Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? E un fel de oglindă a noastră sau e ceva distinct? 

Doru Mareș: Tu ce crezi?

Andruni: Eu cred că ne reprezintă. 

Doru Mareș: Sunt tentat să cred cam la fel. Cred că este greu să îți imaginezi ceva în afara a ceea ce nu știi deja. Exceptând vârful în știință, matematică, unde se  lucrează cu abstracțiuni, altfel, imaginăm ceea ce deja știm, refăcând așezarea bucăților, ca un caleidoscop. Poate chiar descoperi că te reprezintă și începi astfel să te descoperi tu pe tine. Aici e un secret al artelor în general și al teatrului în special. Când descoperi că îți place ceva, îți dai seama că te reprezintă și dacă te reprezintă, începi să te vezi și pe tine cu o oglindă interioară, ca să zic așa, și să te modelezi cumva. Adică reușești cu ajutorul spectacolului să îți dai seama că ai de lucrat cu tine într-un anume fel. Arăt cam așa pe dinăuntru și personajul cutare ar trebui să îmi fie mai apropiat sau nu. Sunt convins că este așa.

Andruni: În România teatrul oferă o imagine bună, vorbind la nivel european?

Doru Mareș: Da, cred că la ora actuală teatrul românesc în ansamblul lui nu ratează țelul de imagine.  Cred că suntem în prima jumătate a clasamentului. Teatrul românesc bun și serios, făcut cu credință și fără ascunzișuri, cred că este în prima jumătate a teatrului european, cea „ de sus”, din câte am văzut. Este convingerea mea foarte serioasă.

Madi: Am hotărât de comun acord să nu vorbim în acest interviu despre scandalurile de la premiile UNITER din acest an și nu vreau să intrăm în amănunte, dar sunt curios cum te raportezi la ideea aceasta de nominalizări, de premii, de competiție? Mai au ele sens?

Doru Mareș: Dacă mai există, după atâția ani și dacă nasc asemenea pasiuni, înseamnă că au o socoteală. Am mai spus că nu sunt adeptul competiției în artă. Nu e o noutate. Pe de altă parte, fac o comparație scurtă cu fotbalul. Sunt foarte frumoase meciurile amicale, adică jucătorii fac giumbușlucuri, e superb, sunt extraordinari, dar nu au „miză”. Competiția cred că totuși este o nevoie umană. Chiar dacă acum apar teorii noi, să nu mai pui note la școală, mă rog, adică o fi și asta o strategie, dar cred că omul are nevoie de competiție. E ancestrală, dacă vreți, e în genă. Ducem istoria viului în noi. Are rostul ei competiția, chiar dacă personal nu îmi place. Ca să nu mai spun că oamenii care sunt premiați, fie ei regizori, actori, scenografi, nu am văzut să nu se bucure. Iar invers este și mai clar. Am văzut adevărate crize de isterie la unii dintre cei care nu ajung  pe podium, și e firesc. Cui îi place să piardă sau, mă rog, să nu câștige, chiar dacă nu e vreo pierdere anume. Nu a ieșit de data asta. Și bombăni sau îți faci teorii, cum că n-avea rost premiul. Dar ce faci tu avea rost și atunci devine un joc extrem de omenesc. Dacă din zece, ia unul premiu să zicem, sigur nouă înjură evaluatorii, dar anul viitor e posibil să se schimbe câștigătorul și tot așa. E un dans. La urma urmelor, eu încerc să iau partea amuzantă. Dar dincolo de asta mai este și un sistem de cernere al valorilor. Totuși, nu suntem toți la fel. Slavă, Domnului!

Andruni: Arta teatrală, de-a lungul timpului, credeți că s-a dezvoltat mai mult prin această competiție, care nișează într-o anumită măsură sau prin libertate euristică?

Doru Mareș: Răspunsul e da. În fond, competiția cum o știm noi în ziua de azi, nu a fost dintotdeauna așa, dar o competiție tot a fost mereu. În Evul Mediu, dacă ajungeai cât de cât cunoscut, nu mai făceai teatru într-o căruță și trei scânduri, ci la un nobil, ajungeai într-un castel sau la teatrul regal. În Antichitate existau competiții pe bune, pe stadioane, dar evident, lucrurile nu au arătat mereu la fel. Probabil din cauza mijloacelor de comunicare în masă, competiția e mult mai extinsă în ziua de azi, devine un bun al mai multor oameni. Competiția nu e o invenție modernă, dar este statuată în ultimul secol mult mai bine și mult mai clar. Dar ăsta e și pericolul, pentru că instituționalizând competiția și posibilitatea de eroare crește. Nu vreau să vorbesc despre nominalizările pentru Gala UNITER de anul acesta, nu ar fi corect, dar dacă e să mă raportez la petiția generată de ele, recunosc că pentru o parte dintre puncte aș fi dispus oricând să semnez. Poate că ar fi mai bine să nu fie doar o Gală, poate că ar fi bine să fie două sau trei Gale, pentru că nici grila de recepție nu e una singură. Niciodată nu vor fi atâtea concursuri câte publicuri există și cred că ideal e ca fiecare categorie de public să aibă sistemul și dreptul de a premia. Eventual concursuri de teatru muzical separat de cel de comedie sau de drame psihologice. Dar cu ce ar fi mai bun un gen față de altul? În definitiv, sunt egale, când sunt făcute cu bună credință. Ca să găsești primus inter pares, primul dintre egali, e un lucru cam păcătos, care se leagă mai degrabă de cheful de competiție umană, dar mai puțin de realitate.

Mădălin: Ne-am regăsit în chestiunea cu bloggerii despre care vorbeai, căci cam așa ceva facem noi cu AMTeatru.ro. Practic ne spunem părerile subiective, le argumentăm din pasiune pură și dacă sunt oameni care ne citesc și apreciază sau nu ce scriem, important e dacă îi încurajăm să meargă la teatru și să-și formeze propriile păreri. Ce mesaj ai avea pentru acești iubitori de teatru care ne citesc?

Doru Mareș: În primul rând voi nu sunteți, ca să zic așa, niște nevinovați, având preocupări directe în domeniu. Nu îmi spuneți că veniți de pe Lună și ați rămas cu gura căscată la teatru, știți bine de ce intrați într-o sală de spectacol. Cred că e bine ca oamenii nu doar să se întâlnească cu ce le propuneți voi ca text finit, ci să vină să verifice în sala de teatru, dacă după părerea lor ați avut sau nu dreptate. Și să nu vă deprime nici dacă ați avut dreptate și nici dacă nu. Eu sunt în general pentru a face așa ceva, nu pentru a nu face. În primul rând contează să nu fii un aparat pasiv de reflectare a fenomenelor artistice, să te informezi, să citești, să vezi teatru, să asculți muzică, să vezi pictură, sculptură, să vezi filme și toate astea în amestec cu frumoasa aromă de iubire de teatru, plus talentul, toate astea adunate cred că duc la ceea ce este și înseamnă cuvântul acela pe care nu îl înțeleg eu foarte bine: critic, sau cronicar, sau facilitator al întâlnirii cu teatrul. Și mă bucur să fim cât mai mulți în zona asta.